Radu și-a tras brusc frâul calului în clipa în care a zărit silueta femeii de lângă gardul vechi al casei. Animalul a pufnit ușor, dar el rămăsese nemișcat, cu privirea prinsă asupra Gabrielei.
Femeia încerca să ridice câteva brațe de lemne, iar mișcările ei trădau oboseala unei sarcini aproape ajunse la capăt. Rochia simplă îi era strânsă peste pântecul mare, iar chipul îi părea mai matur, apăsat de griji și nopți nedormite. În acel moment, lui Radu i s-a strâns inima. Parcă vedea pentru prima dată cât rău lăsase în urmă.
A coborât încet din șa, fără să-și ia ochii de la ea. Lângă el, Valentina și-a încrucișat brațele, deranjată de tăcerea lui.
— Cine este femeia asta? a întrebat rece.
El nu i-a răspuns. Pășea spre Gabriela cu ezitare, de parcă se temea că orice cuvânt ar putea distruge și puținul care mai rămăsese între ei.
— Gabriela… a rostit el încet.
Ea s-a îndreptat cu greu și l-a privit lung. În ochii ei nu mai exista nici dor, nici revoltă. Doar o oboseală adâncă și o liniște tristă.
— Bună, Radu, a spus simplu.
Privirea lui a coborât instinctiv spre burta ei rotundă. A simțit cum îl trece un fior.
— Copilul… e al meu?
Gabriela a rămas câteva clipe tăcută. Și-a mutat ochii spre Valentina, apoi înapoi la el.
— Da. Dar ai ales să nu mai faci parte din viața noastră.
Vorbele ei l-au lovit mai puternic decât orice reproș. Valentina a intervenit imediat, vizibil iritată.
— Nu poți veni acum cu asemenea pretenții! Radu nu îți datorează nimic!
Gabriela și-a șters fruntea cu mâneca și a răspuns calm:
— N-am cerut niciodată nimic.
Pentru Radu, totul părea să se schimbe dintr-o dată. Planurile, afacerile, nunta care urma… toate deveniseră fără importanță în fața adevărului pe care îl avea în față.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat el tulburat.
Gabriela a zâmbit amar.
— Am încercat. Dar n-am fost lăsată să ajung la tine.
Valentina și-a întors privirea, iar tăcerea ei a spus mai mult decât orice explicație.
— Trebuia să insiști, Gabriela…
— Nu sunt omul care se ține după cineva, Radu. Ai ales alt drum și am înțeles ce loc aveam eu în viața ta.
Când ea s-a aplecat din nou spre lemne, el i-a prins brațul cu grijă.
— Lasă-le. Le duc eu.
Pentru o clipă, privirea ei s-a îmblânzit puțin. Nu din iubire, ci din oboseala de a mai lupta singură.
Radu a luat lemnele și le-a dus în pridvor. Gabriela l-a urmat încet, ținându-se cu o mână de spate.
— Cum ai reușit singură? a întrebat el.
— Oamenii buni nu m-au lăsat. Vecinii m-au ajutat, iar doctorul satului are grijă să fie copilul bine.
Radu a tăcut câteva clipe, apoi a spus hotărât:
— Vreau să fiu lângă voi. Dacă mă mai accepți.
Gabriela s-a oprit și l-a privit atent. Încerca să-și ascundă speranța care îi tremura în ochi.
— Nu am nevoie de promisiuni frumoase. Copilul acesta are nevoie de un om care rămâne, nu de unul care pleacă atunci când îi e greu.
În spatele lor, Valentina și-a pierdut răbdarea.
— Radu, vii sau nu?
El s-a întors spre ea și, pentru prima dată, vocea lui nu mai avea urmă de ezitare.
— Pleacă înainte. Eu rămân aici.
— Vorbești serios? Noi trebuie să ne căsătorim!
— Vom discuta mai târziu. Acum trebuie să fac ce trebuia să fac de la început.
Valentina a plecat furioasă, însă Radu nici măcar nu a urmărit-o cu privirea. Toată atenția lui rămăsese asupra femeii pe care o abandonase și asupra copilului care urma să vină pe lume.
Gabriela și-a coborât ochii și a respirat adânc. Pentru prima dată după multe luni, nu se mai simțea complet singură.
Iar Radu a înțeles atunci că uneori un om își găsește adevăratul drum abia după ce este gata să piardă tot ce contează cu adevărat.