Când am coborât din mașină în fața casei, am simțit imediat că ceva nu era în regulă. Dincolo de gard se auzea muzică dată la maximum, iar glasurile amestecate cu râsete și înjurături răzbăteau până în drum. Locul în care crescusem nu mai părea deloc același.
Am împins poarta încet, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Curtea, altădată îngrijită de mama cu atâta grijă, arăta de parcă fusese abandonată în mâinile unor străini. Ghivecele ei dispăruseră, iar masa de lemn unde obișnuiam să bem cafeaua dimineața era plină de sticle, pahare murdare și bani împrăștiați.
Mai mulți oameni petreceau fără nicio rușine. Unii dansau amețiți de băutură, alții strigau peste muzică. Niciunul nu părea să observe că intrasem.
Până când am văzut-o pe mama.
Stătea retrasă pe un scaun, cu privirea pierdută și mâinile împreunate în poală. Nu vorbea cu nimeni. Părea doar prezentă acolo, ca o umbră în propria casă.
Lângă ea se afla Vasile.
Omul despre care îmi spusese în scrisori că ar fi plecat din localitate. Mințise. Nu doar că era acolo, ci se comporta de parcă totul îi aparținea. Râdea zgomotos, cu obrajii înroșiți de alcool, și lovea masa cu palma în timp ce ceilalți îl încurajau.
Mi s-a strâns pieptul.
Unul dintre petrecăreți m-a observat primul și a strigat către ceilalți:
— Uite-l pe soldat!
Toate privirile s-au întors spre mine.
Mama și-a ridicat încet capul, iar când m-a văzut, fața i s-a golit de culoare.
— Ionuț…? — a șoptit de parcă vedea o fantomă.
Florile pe care le adusesem au alunecat din mâna mea și au căzut pe ciment.
Ea s-a ridicat brusc, dar pentru câteva secunde a rămas nemișcată, incapabilă să creadă că eram cu adevărat acolo.
— Mi-au spus că… că nu te mai întorci…
Am simțit cum mă doare fiecare cuvânt.
— Sunt bine, mamă. M-am întors.
Atunci a venit spre mine și m-a strâns în brațe cu disperarea unui om care își regăsește tot ce credea pierdut. Plângea fără să se mai poată opri.
În spatele ei, Vasile s-a ridicat clătinându-se.
— Ce-i circul ăsta? — a mormăit iritat.
L-am privit direct. Nu mai eram băiatul care plecase de acasă cu ani în urmă. Războiul schimbase multe în mine.
— Ce se întâmplă aici? — l-am întrebat calm.
A râs batjocoritor.
— Petrecem. Casa asta e sub acoperișul meu acum.
Mama s-a retras instinctiv un pas în spate, iar atunci am observat urmele albăstrui de pe brațele ei.
Totul s-a legat într-o clipă.
Scrisorile scurte. Tăcerile. Minciunile. Frica din ochii ei.
— Ai lovit-o? — am întrebat cu voce joasă.
Vasile a ridicat din umeri, sfidător.
— Și dacă da? Ce faci?
Nu am mai avut nevoie de alte explicații.
M-am apropiat de el fără grabă, iar atmosfera din curte s-a schimbat imediat. Cei care râdeau cu câteva secunde înainte au făcut loc în tăcere.
N-a fost nevoie de scandal mare. Doar de o privire și de câteva cuvinte spuse apăsat.
— Toată lumea pleacă. Acum.
Unul câte unul, oamenii și-au luat lucrurile și au ieșit pe poartă fără proteste. Muzica s-a oprit, iar curtea a rămas în sfârșit liniștită.
Vasile a încercat să mai spună ceva, dar pentru prima dată părea nesigur. Când a văzut că nimeni nu îi mai ține partea, și-a luat geaca și a plecat fără să privească înapoi.
După ce poarta s-a închis, mama a început din nou să plângă. Nu de frică, ci de ușurare.
Am pus mâna pe umărul ei.
— Nu mai trebuie să te temi. S-a terminat.
În noaptea aceea am rămas împreună în curte până târziu. Am strâns sticlele, am făcut ordine și am încercat să readucem casa la ceea ce fusese cândva. Încet, locul acela începea să semene din nou cu „acasă”.
Când s-a luminat de zi, mama pregătea cafeaua în bucătărie, iar liniștea dimineții părea cel mai frumos lucru din lume.
Atunci am înțeles că adevărata luptă nu fusese pe front. Cea mai importantă bătălie era cea prin care îți protejezi oamenii pe care îi iubești. Iar de data asta, reușisem să ajung la timp.