În noaptea aceea, pustietatea părea fără sfârșit. Ion stătea lângă focul mic pe care îl aprinsese cu greu, iar vântul rece se plimba peste câmpul uscat ca un șuierat venit din altă lume. Tocmai când se pregătea să intre în rulotă, a zărit o mișcare în întuneric.
La început a crezut că i se pare.
Apoi a văzut animalul apropiindu-se încet de lumină.
Era un cal slab, cu coastele vizibile și mers obosit. Se oprea din când în când, ca și cum fiecare pas îl costa putere. Ion l-a privit atent și a simțit imediat milă pentru el.
— De unde ai apărut, măi prietene? — a murmurat.
S-a apropiat cu grijă, iar calul nu s-a speriat. Dimpotrivă, și-a lăsat capul în jos, aproape de mâna lui Ion, ca și cum îl cunoștea de mult.
Când l-a atins, Ion a simțit cât era de slăbit. Animalul tremura ușor, dar părea liniștit acum că ajunsese lângă foc.
În clipa aceea, ceva s-a mișcat mai în spate.
Ion și-a ridicat imediat privirea.
Din întuneric apărea încet silueta unui om.
Un bătrân înalt, cu haine vechi și prăfuite, mergea fără grabă spre lumină. Avea barba albă și chipul brăzdat de ani grei petrecuți sub soare și vânt.
Ion a rămas nemișcat.
— Cine sunteți? — a întrebat prudent.
Bătrânul s-a oprit lângă cal și l-a mângâiat pe grumaz.
— Se pare că te-a găsit — a spus calm.
Ion a clipit nedumerit.
— Eu doar l-am văzut venind.
Omul a zâmbit discret.
— Calul ăsta ajunge mereu la oamenii care au nevoie să creadă din nou.
Cuvintele lui au rămas suspendate în aer. Ion nu știa dacă vorbește serios sau dacă bătrânul era doar un rătăcitor ciudat.
— Locuiți aici? — a întrebat după câteva secunde.
— De foarte mult timp.
Ion a privit în jur. Nu vedea decât pământ uscat și întuneric.
— Nu înțeleg de ce ar rămâne cineva aici. Nu e nimic.
Bătrânul și-a ridicat privirea spre câmp.
— Așa pare. Dar pământul ascunde mai mult decât vezi la suprafață.
Apoi a lovit ușor cu bastonul în sol.
— Sub locul ăsta curge apă.
Ion a simțit cum îi bate inima mai tare.
— Apă? Aici?
— Adânc. Dar există.
Pentru câteva clipe, Ion a rămas tăcut. Nu știa de ce, dar îl credea.
— Și de unde știți asta?
Bătrânul și-a mângâiat din nou calul.
— Unele lucruri le afli doar dacă stai suficient de mult să asculți locul.
Noaptea a trecut încet, printre povești puține și lungi momente de liniște. Focul s-a micșorat treptat, iar oboseala l-a făcut pe Ion să adoarmă sprijinit de rulotă.
Dimineața, când s-a trezit, bătrânul dispăruse.
Și calul la fel.
Nu mai rămăseseră decât câteva urme în nisip care se pierdeau după câțiva pași.
Ion a stat mult timp privind câmpul gol. O parte din el credea că visase totul. Dar alta simțea că întâlnirea aceea venise cu un rost.
În aceeași zi, a luat o lopată și a început să sape.
La început fără un plan clar. Doar ghidat de vorbele bătrânului și de încăpățânarea care îl ținuse în viață toți anii.
Zilele au trecut greu. Soarele îl ardea, mâinile îi sângerau, iar pământul părea nesfârșit de uscat. De multe ori a vrut să renunțe. Însă de fiecare dată își amintea privirea bătrânului și liniștea cu care spusese: „Apa e acolo.”
După aproape două săptămâni de muncă, trupul îi era aproape fără putere.
Într-o dimineață însă, când a lovit din nou cu târnăcopul, a auzit un sunet diferit. Mai gol. Mai adânc.
A început să sape febril.
Pământul s-a surpat ușor.
Și din adânc a izbucnit un jet puternic de apă rece.
Ion a rămas în genunchi, ud până la piele, fără să poată spune nimic. Apoi a început să râdă singur, cu lacrimi în ochi.
Nu mai era doar un om pierdut într-un loc pustiu.
Avea un început.
În anii care au urmat, terenul acela s-a schimbat complet. A ridicat o casă mică, apoi un grajd și o grădină. Au venit oameni să lucreze cu el, iar locul care fusese cândva gol a devenit plin de viață.
Copiii alergau prin curte, animalele pășteau liniștite, iar lângă poartă stătea o placă simplă din lemn pe care Ion scrisese câteva cuvinte:
„Pământul îți dă înapoi doar dacă ai curajul să nu pleci prea devreme.”