La câteva săptămâni după ultimul termen din proces, Elena s-a întors pentru prima dată la spital.
Nu ca pacientă.
Ca asistentă.
Culoarele miroseau la fel: dezinfectant, cafea ieftină și oboseală. Nimic nu se schimbase acolo.
Și totuși… ea era complet diferită.
Mergea mai drept.
Respira mai ușor.
Nu mai avea privirea aceea a femeii care cere scuze că există.
Câteva colege au tăcut când au văzut-o intrând în vestiar.
Știrile circulaseră repede.
Procese.
Divorț.
Investigații.
În spitale, poveștile se răspândesc mai repede decât gripa.
Una dintre asistente s-a apropiat timid.
— Elena… e adevărat că ai câștigat tot?
Elena a zâmbit slab.
— Nu „tot”.
Și-a pus ecusonul la gât.
— Doar viața mea înapoi.
Femeia a rămas fără cuvinte.
În acea zi, Elena a intrat într-un salon unde o pacientă în vârstă plângea în tăcere.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat-o blând.
Femeia și-a șters ochii.
— Soțul meu spune că exagerez… că „o iau razna”. Că poate ar trebui internată una ca mine.
Elena a rămas nemișcată o secundă.
Apoi s-a așezat lângă ea.
— Ascultați-mă bine, a spus încet. Uneori, oamenii care vor să vă controleze încearcă mai întâi să vă facă să vă îndoiți de propria minte.
Pacienta a ridicat privirea.
— Și dumneavoastră…?
Elena a zâmbit trist.
— Și eu am crezut, o vreme, că poate problema sunt eu.
A luat-o ușor de mână.
— Dar nu era.
Femeia a început să plângă mai tare.
Nu de disperare.
De ușurare.
Pentru că cineva o înțelegea.
Seara, când Elena a ieșit din tură, Carmen o aștepta în fața spitalului, sprijinită de mașină.
— Uite cine s-a întors în câmpul muncii, a spus ea zâmbind.
Elena a râs.
— Mai am nevoie de salariu. Cafeaua bună costă.
Au pornit încet pe trotuar.
Bucureștiul era aglomerat, gălăgios, obosit.
Dar pentru prima dată după foarte mult timp, Elena nu mai simțea că se pierde în el.
— Știi ce e ciudat? a spus ea după câteva minute.
— Ce?
— Că tot timpul am crezut că cea mai mare frică a mea e să rămân singură.
Carmen a ridicat o sprânceană.
— Și?
Elena s-a uitat înainte.
— De fapt… cea mai mare frică era să mă pierd pe mine.
Au rămas tăcute câteva secunde.
Apoi Carmen a zâmbit ușor.
— Și acum?
Elena a inspirat adânc aerul rece de seară.
— Acum știu exact cine sunt.
În apartamentul ei, liniștea nu mai era apăsătoare.
Era pace.
Nu mai existau pași pe care să-i analizeze.
Mesaje ascunse.
Priviri reci.
Doar ea.
Și femeia aceea, pe care o crezuse distrusă, începea încet să trăiască din nou.
Într-o dimineață, și-a privit reflexia în oglindă înainte să plece la muncă.
Și pentru prima dată după mulți ani…
nu s-a mai întrebat dacă este suficientă.
Știa deja că este.