A doua zi dimineață, Emilia a intrat în clădire fără să mai ascundă cine era.
Nu și-a schimbat hainele.
Nu și-a schimbat mersul.
Doar ecusonul.
Sub numele „Emilia Ionescu” apărea acum simplu:
„Emilia Hart — Co-owner.”
Când ușile liftului s-au deschis la etajul executiv, conversațiile s-au stins una câte una.
Oamenii o priveau altfel.
Unii cu rușine.
Alții cu teamă.
Câțiva… cu respect.
Vanessa nu era nicăieri.
Emilia a intrat direct în sala de conferințe unde Nathan o aștepta deja, cu laptopul deschis și cearcăne adânci sub ochi.
Pe masă erau dosare.
Contracte.
Facturi.
Realitatea.
Nathan a ridicat privirea când a văzut-o.
— Ai venit.
— Am spus că rămân.
El a dat încet din cap.
Pentru câteva secunde, au lucrat în liniște. Emilia răsfoia documentele rapid, atentă la fiecare detaliu. Și cu cât citea mai mult, cu atât înțelegea mai clar cât de aproape fusese compania de prăbușire.
Investiții greșite.
Credite mascate.
Contracte semnate din disperare.
Și printre toate acestea…
numele Vanessei apărea peste tot.
— I-ai dat prea multă putere, a spus Emilia fără să ridice privirea.
Nathan și-a frecat tâmplele.
— Știu.
— Nu doar în firmă.
El a tăcut.
Apoi a spus încet:
— Era mai simplu să las pe altcineva să decidă decât să recunosc că eu nu mai puteam.
Emilia s-a oprit din citit.
Pentru prima dată, nu mai vedea doar omul care o rănise.
Îl vedea obosit.
Gol.
Pierdut în propriile alegeri.
— De când dormi aici? a întrebat ea.
Nathan a zâmbit amar.
— De vreo patru luni.
A ridicat ochii spre canapeaua din colțul biroului.
— Acasă era prea liniște.
Cuvintele au lovit-o neașteptat.
Pentru că și apartamentul ei fusese la fel.
Tăcut.
Rece.
Plin de lucruri nespuse.
Emilia a închis dosarul încet.
— Bine. Atunci începem cu adevărul.
Nathan a ridicat privirea.
— Pentru toată lumea?
— Pentru noi întâi.
Tăcerea dintre ei nu mai era ostilă acum.
Era dureroasă.
Dar sinceră.
În jurul prânzului, Vanessa a apărut.
Tocurile ei răsunau pe hol exact ca înainte, doar că de data asta nimeni nu mai întorcea capul admirativ.
Când a intrat în birou și a văzut-o pe Emilia stând în scaunul de lângă Nathan, fața i s-a întărit.
— Deci asta facem acum? a spus rece. Jocuri de familie?
Emilia nu s-a ridicat.
— Nu. Curățenie.
Vanessa a râs scurt.
— Crezi că poți veni aici după doi ani și să repari tot?
Nathan s-a ridicat înainte să răspundă Emilia.
— Nu. Dar poate începe cu ce trebuia să fac eu de mult.
Și-a întins mâna spre birou.
— Legitimația.
Vanessa a rămas nemișcată.
— Vorbești serios?
— Mai serios decât am fost în ultimul an.
Ea l-a privit lung.
— După tot ce am făcut pentru tine?
Nathan a dat încet din cap.
— Asta e problema. Ai început să faci lucruri în locul meu… iar eu te-am lăsat.
Vanessa și-a scos ecusonul lent și l-a pus pe birou.
Dar înainte să plece, s-a întors spre Emilia.
— Să nu crezi că ai câștigat ceva.
Emilia a răspuns calm:
— Nu am venit să câștig. Am venit să văd dacă mai există ceva de salvat.
Vanessa a plecat fără alt cuvânt.
Ușa s-a închis încet în urma ei.
Iar pentru prima dată în multe luni, biroul părea… mai ușor.
Seara târziu, după ce ultimii angajați plecaseră, Emilia a rămas singură în sala de conferințe.
Privea orașul prin geamurile uriașe.
Nathan a intrat fără zgomot și a lăsat două cafele pe masă.
— Tot fără zahăr? a întrebat.
Emilia a zâmbit slab.
— Tot fără.
Au rămas în liniște câteva minute.
Apoi Nathan a spus încet:
— Mi-a fost dor de tine în fiecare zi.
Emilia a închis ochii o clipă.
Pentru că și ei îi fusese.
Doar că uneori dorul nu e suficient să repare ce s-a rupt.
— Nu promite lucruri mari, Nathan, a spus ea. Nu acum.
— Nu promit.
— Atunci ce faci?
El s-a uitat direct la ea.
— Rămân.
Cuvântul acela simplu a lovit-o mai tare decât orice declarație.
Pentru că exact asta lipsise dintre ei.
Nu iubirea.
Ci faptul că, atunci când totul devenise greu… niciunul nu mai rămăsese cu adevărat.
Emilia și-a luat cafeaua și s-a apropiat de geam.
Jos, orașul continua să alerge.
Lumini.
Claxoane.
Oameni grăbiți.
Dar acolo, sus, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea că fuge.
Și poate că asta era începutul.
Nu al unei povești perfecte.
Ci al uneia adevărate.