În noaptea aceea, după ce fetele au adormit, Andrei a rămas singur în living.
Lumina era stinsă aproape peste tot. Doar veioza mică de lângă canapea mai arunca umbre calde peste cameră.
Casa părea diferită acum.
Mai goală.
Dar, ciudat… mai vie.
Pe măsuță erau încă două desene făcute de Ioana și Sandra. Unul îl arăta pe el ținându-le de mână, iar deasupra scria cu litere colorate:
„Tati acasă.”
Andrei a simțit cum îl strânge pieptul.
A luat desenul în mâini și s-a lăsat pe spate, închizând ochii.
Și atunci și-a amintit.
Prima dată când Sandra îl întrebase dacă poate dormi cu lumina aprinsă.
Prima dată când Ioana se speriase la un pahar spart.
Felul în care amândouă tăceau imediat când Patricia intra în cameră.
Semnele fuseseră acolo tot timpul.
Dar el nu le văzuse.
Sau poate… nu vrusese să le vadă.
Pași ușori s-au auzit pe hol.
Maria.
Purta un pulover simplu și ținea în mâini două căni de ceai.
— Nu dormiți nici dumneavoastră? a întrebat încet.
Andrei a ridicat privirea.
— Nu prea cred că merit să dorm liniștit în seara asta.
Ea s-a apropiat și i-a întins cana.
— Oamenii greșesc.
El a râs scurt, amar.
— Nu. Eu am ales să nu văd.
Maria s-a așezat pe fotoliul din fața lui.
Pentru câteva secunde, au rămas în liniște.
Apoi el a întrebat:
— Le-a făcut rău?
Întrebarea a ieșit greu.
Maria a coborât privirea.
— Nu cum se vede la televizor, a spus încet. Nu vânătăi. Nu țipete tot timpul.
A ridicat ochii spre el.
— Dar există și răni care nu se văd.
Andrei a strâns maxilarul.
— Sandra a început să creadă că orice greșeală o face „rea”. Iar Ioana… cere voie să vorbească uneori.
Fiecare cuvânt îl lovea.
— De ce au tăcut?
Maria a zâmbit trist.
— Pentru că vă iubesc. Și le era teamă să nu vă piardă.
A închis ochii o clipă.
În toți anii lui de afaceri, crezuse că știe să citească oamenii.
Dar nu văzuse durerea propriilor copii.
— Și dumneavoastră? a întrebat el după câteva secunde. De ce ați rămas?
Maria a rămas tăcută puțin.
— Pentru că cineva trebuia să fie acolo când le era frică.
Cuvintele ei au umplut camera de o liniște grea.
Andrei s-a uitat lung la femeia din fața lui.
Nu încercase să-i ia locul nimănui.
Nu făcuse scandal.
Nu ceruse nimic.
Doar rămăsese.
Pentru fete.
— Mulțumesc, a spus el răgușit.
Maria a dat încet din cap.
— Acum aveți grijă să nu le mai pierdeți.
În clipa aceea, s-a auzit un scârțâit mic pe hol.
Sandra.
Stătea desculță, ținând un ursuleț la piept.
— Tati…?
Andrei s-a ridicat imediat.
— Ce faci trează, iubita mea?
Fetița a ezitat.
— Pot să dorm aici… puțin?
Vocea ei era timidă. Ca și cum încă se temea că deranjează.
Andrei a simțit că îi crapă inima.
S-a așezat în genunchi și a întins brațele.
Sandra a fugit direct la el.
A strâns-o tare la piept.
Atât de tare încât parcă voia să recupereze toate serile în care nu fusese cu adevărat acolo.
— Nu mai pleci? a șoptit ea.
Lacrimile i-au urcat instant în ochi.
— Nu, puiule. Nu mai plec nicăieri.
Din prag, Maria privea în liniște.
Iar pentru prima dată după mult timp, casa aceea mare nu mai părea rece.
Pentru că nu pereții fac o casă.
Ci oamenii care, în sfârșit, se simt în siguranță în ea.