Ziua aceea a început într-o liniște ciudată, de parcă întreaga casă știa că ceva urma să se schimbe definitiv.
M-am trezit devreme și am rămas câteva minute pe marginea patului, privind pereții camerei în care îmi petrecusem ultimii ani. Afară era înnorat, iar lumina rece a dimineții făcea totul să pară și mai gol.
Mi-am îmbrăcat cămașa albastră, cea pe care o păstram pentru ocazii importante. Apoi am tras valizele lângă ușă și am așteptat.
La nouă fix, soneria a rupt liniștea.
Cristina a fost prima care a mers să deschidă. Din tonul ei ironic mi-am dat seama că încă nu înțelegea nimic.
— Cine mai vine și la ora asta?
După câteva secunde însă, vocea i s-a schimbat.
— Andrei… vino puțin.
Am ieșit încet din cameră.
În hol stăteau doi bărbați îmbrăcați elegant. Unul ținea un dosar gros, iar celălalt câteva acte oficiale.
— Bună dimineața, a spus unul dintre ei. Suntem aici în legătură cu proprietatea aceasta.
Andrei părea complet pierdut.
— Ce proprietate?
Bărbatul a deschis mapa și a verificat documentele.
— Imobilul aparține domnului Gheorghe Popa.
Cristina a izbucnit imediat:
— Cum adică îi aparține? Noi locuim aici de ani de zile!
— Exact, am spus calm. Locuiți aici.
Andrei s-a uitat la mine fără să înțeleagă.
— Tată… ce vrei să spui?
Am făcut câțiva pași spre ei.
— Casa aceasta am cumpărat-o eu. Integral. Acum patru ani.
În hol s-a lăsat o liniște grea.
Cristina și-a dus mâna la gură.
— Nu… nu se poate.
— Când v-ați mutat aici, v-am lăsat să stați fără chirie pentru că erați familia mea, am continuat. Am crezut că respectul vine la pachet cu ajutorul oferit.
Andrei părea că nu mai poate respira normal.
— De ce nu ne-ai spus niciodată?
Am zâmbit trist.
— Pentru că nu am vrut să simțiți că vă țin datori mie. Am vrut doar să avem grijă unii de alții.
Cristina a început să vorbească agitată.
— Și acum ce înseamnă toate astea?
Bărbatul cu dosarul a intervenit calm:
— Domnul Popa a decis să vândă proprietatea. Aveți termen treizeci de zile pentru eliberarea locuinței.
Cristina s-a prăbușit pe scaun.
— Nu ai cum să ne faci asta… avem copii.
Am privit-o liniștit.
— Știu. Tocmai de aceea sper să îi învățați ceva ce voi ați uitat.
Andrei avea ochii umezi acum.
— Tată… îmi pare rău.
M-am uitat lung la el. Nu mai era băiatul care mă ignora la masă sau care lăsa pe alții să mă trateze ca pe o povară.
Părea doar un om care înțelegea prea târziu.
— Nu mie trebuie să-mi spui asta, Andrei. Ci ție însuți.
Mi-am ridicat valizele.
— Unde pleci? a întrebat el speriat.
— La un centru pentru seniori, aproape de Brașov. Am fost acolo săptămâna trecută. E liniște. Și oamenii se respectă între ei.
Cristina m-a privit șocată.
— Chiar pleci?
Am deschis ușa și m-am oprit o clipă înainte să ies.
— O casă nu înseamnă doar pereți și mobilier. Înseamnă felul în care îi faci pe oameni să se simtă în ea.
Apoi am ieșit afară.
Aerul rece mirosea a ploaie proaspătă, iar pentru prima dată după mulți ani nu mai simțeam povara aceea apăsătoare pe umeri.
Nu plecam învins.
Plecam pentru că, în sfârșit, mă alesesem și pe mine.