În clipa în care Ana ne-a spus ce se întâmplase, Ion a înțeles că problema nu era despre niște plăci desprinse din baie, ci despre felul în care un om ajunge să nu mai respecte nimic din ceea ce primește.
S-a ridicat imediat de la masă, și-a luat haina și a pornit spre ușă fără multe vorbe.
— Mergem acum, a spus hotărât.
Pe drum nu a vorbit aproape deloc. Îl cunoșteam suficient de bine încât să-mi dau seama că era dezamăgit, nu furios. Iar dezamăgirea lui era mult mai grea decât orice ceartă.
Când am ajuns la apartament, televizorul mergea tare, iar uşa era doar împinsă. Am intrat direct.
Andrei stătea relaxat pe canapea, cu telefonul în mână, de parcă în casă nu exista nicio problemă.
— Salut, a spus absent, fără să se ridice.
Ion nici măcar nu i-a răspuns imediat. S-a dus direct în baie și a privit peretele. Câteva plăci de faianță abia se mai țineau.
A trecut mâna peste una dintre ele și a oftat adânc.
— Andrei, vino puțin.
Tonul lui era calm, dar rece.
Ginerele s-a apropiat fără grabă.
— Ce e așa grav?
Ion s-a dat un pas înapoi și a arătat spre perete.
— Ai văzut că se desprind și le-ai lăsat așa?
Andrei a ridicat din umeri.
— Nu mă pricep. Și oricum, apartamentul nu e pe numele meu.
Pentru o clipă, în casă s-a făcut liniște.
L-am privit pe Ion și am văzut cum ceva din el se schimbă. Nu și-a pierdut cumpătul. Nu a ridicat tonul. Dar fiecare cuvânt pe care l-a spus după aceea a cântărit greu.
— Dacă simți că locul ăsta nu e și responsabilitatea ta, atunci înseamnă că nu l-ai privit niciodată ca pe o casă.
Andrei a râs scurt, încercând să pară indiferent.
— Și ce vrei să spui cu asta?
Ion s-a întors complet spre el.
— Vreau să spun că un bărbat nu stă într-o casă doar ca să doarmă și să mănânce. O întreține. O respectă. Are grijă de familia lui.
Ana a început imediat să plângă.
— Tată, te rog…
Dar Ion a ridicat ușor mâna.
— Nu mai acoperi totul pentru el, Ana.
Apoi și-a mutat din nou privirea spre Andrei.
— De azi înainte ai două alegeri. Ori începi să te comporți ca un om care își asumă viața pe care o are, ori pleci și îți construiești singur alta.
Andrei a rămas tăcut.
— Dacă plec? a întrebat după câteva secunde.
— Atunci pleci singur, a răspuns Ion. Ana și copiii rămân aici, unde au stabilitate.
Vorbele au lovit mai tare decât orice ceartă.
Andrei s-a uitat în jurul lui. Spre fotografiile copiilor, spre masa din bucătărie, spre jucăriile împrăștiate prin sufragerie.
Pentru prima dată părea că vede cu adevărat locul acela.
A urmat o liniște lungă.
Apoi a oftat și și-a trecut mâna peste față.
— Unde e trusa de scule? a întrebat încet.
Nici eu, nici Ion nu am spus nimic.
L-am urmărit cum caută adezivul și începe să curețe peretele. Se mișca nesigur, fără experiență, dar continua.
Ana s-a apropiat timid de el.
— Te ajut?
El a clătinat din cap.
— Nu… lasă-mă să fac eu.
Ion s-a așezat încet pe un scaun și l-a privit în tăcere.
Nu era o schimbare spectaculoasă.
Nu dispăruseră toate problemele într-o zi.
Dar pentru prima dată după mulți ani, Andrei făcea un lucru simplu, dar important:
își asuma ceva care până atunci fusese mereu lăsat pe umerii altora.