Casa bătrânească avea puține lucruri, dar fiecare colț părea îngrijit cu răbdare și grijă. Lângă sobă era un pătuț mic, iar pe masă stăteau două căni și o farfurie cu pâine acoperită cu un prosop curat.
Sergiu dormea liniștit, cu obrajii roșii de căldură și mâinile strânse la piept.
Igor l-a privit mult fără să spună nimic.
În seara aceea, s-a întins pe vechiul pat al bunicului și a rămas cu ochii în tavan până târziu. În liniștea casei, toate gândurile pe care le fugărise luni întregi s-au întors unul câte unul.
Valentina.
Certurile.
Ratele.
Copilul pe care îl doriseră și care nu mai venise niciodată.
Și apoi băiețelul care dormea acum la câțiva pași de el, sub același acoperiș.
Dimineața l-a găsit în bucătărie, unde mirosea a cafea proaspătă și pâine prăjită.
Viorica zâmbea timid în timp ce punea farfuriile pe masă.
— Sper că nu v-am trezit prea devreme. Sergiu se scoală odată cu soarele.
Igor și-a frecat obosit fața.
— Oricum nu prea am dormit.
Au mâncat în liniște, fără conversații inutile. Și, ciudat, tăcerea aceea nu era incomodă.
După masă, Igor a ieșit în curte. Gardul era strâmb, fântâna veche scârțâia, iar nucul din mijlocul ogrăzii era exact cum îl ținea minte din copilărie.
A inspirat adânc.
Pentru prima dată după mult timp, nu simțea că trebuie să fugă undeva.
În zilele următoare a început să repare lucrurile prin gospodărie. A schimbat scânduri rupte, a curățat iarba și a reparat poarta.
Vecinii îl salutau peste gard și îl ajutau fără să întrebe prea multe.
Viorica muncea alături de el de dimineața până seara, iar Sergiu alerga prin curte râzând, de parcă toată lumea îi aparținea.
Într-o seară, după ce copilul adormise, Igor a întrebat încet:
— Tatăl lui unde e?
Viorica a rămas câteva secunde tăcută.
— A plecat când a aflat că sunt însărcinată. A spus că nu e pregătit pentru familie.
Igor a dat încet din cap.
Nu mai era nevoie de alte explicații.
Într-o dimineață, telefonul lui a sunat.
Era Valentina.
Vocea ei era rece și grăbită. Îi spunea că actele de divorț sunt pregătite și că trebuie doar să semneze.
Igor a ascultat fără să o întrerupă.
Apoi a închis telefonul și a ieșit afară.
A stat mult pe banca de lângă nuc, privind curtea și ascultând râsul lui Sergiu care se juca prin iarbă.
În seara aceea a intrat hotărât în casă.
— Viorica, am luat o decizie.
Ea s-a oprit din strânsul mesei și l-a privit atent.
— Nu mai vând casa. Rămân aici.
Femeia a rămas tăcută.
Igor a continuat:
— Și… dacă vreți, puteți rămâne și voi. Nu ca musafiri. Ca familie.
Ochii Vioricăi s-au umplut imediat de lacrimi.
— Sunteți sigur?
El a privit spre camera unde dormea copilul.
— Da. Cred că m-am săturat să trăiesc într-o casă goală.
În clipa aceea, Sergiu a venit alergând și s-a prins de piciorul lui Igor, râzând.
Iar Igor a înțeles ceva ce nu îi spusese nimeni niciodată:
uneori, viața îți ia lucrurile de care te agăți doar ca să facă loc celor de care aveai cu adevărat nevoie.
Casa bătrânului nu mai era doar o moștenire.
Redevenise un cămin plin de viață.