Larisa a rămas câteva secunde tăcută, privind în gol. Nici măcar ea nu știa ce își dorește cu adevărat în clipa aceea. Poate doar să nu se mai întoarcă singură într-un apartament care devenise prea liniștit.
— Nu cred că mai aștept ceva anume, a spus încet. Poate doar să simt că nu sunt invizibilă.
Nea Mitică a privit-o câteva clipe fără să insiste cu întrebările. Și-a ridicat geanta și a pornit după ea cu pași liniștiți, de parcă drumul acela îi era deja cunoscut.
Blocul în care locuia Larisa era vechi și tăcut, cu becuri slabe pe scară și pereți care păstrau mirosul anilor trecuți.
Când a deschis ușa apartamentului, aerul curat și ordinea perfectă dinăuntru i-au întâmpinat.
— Poftiți, a spus simplu.
El s-a descălțat atent și a rămas o clipă în prag, uitându-se în jur.
— E tare îngrijit aici… se vede că ai grijă de locul ăsta.
Larisa a ridicat ușor din umeri.
— Când ești singur, ai prea mult timp să aranjezi lucrurile.
S-a dus automat în bucătărie și a pus apa la fiert pentru ceai. Nu pentru că mai aveau nevoie, ci pentru că simțea nevoia să facă ceva pentru altcineva.
Au stat la masa mică din bucătărie și au vorbit încet despre lucruri obișnuite: vreme, piață, vremurile care se schimbaseră și oamenii care nu mai aveau timp unii pentru alții.
Dar conversația aceea simplă umplea golul pe care Larisa îl purtase ani întregi.
La un moment dat, Nea Mitică a zâmbit obosit.
— Nu mai țin minte când am stat ultima dată la o masă fără să mă grăbesc undeva.
Larisa l-a privit atent.
— Nici eu.
Mai târziu, i-a pregătit canapeaua din sufragerie.
— Poți să dormi aici în noaptea asta.
— Nu vreau să te încurc…
— Nu mă încurci deloc.
În noaptea aceea, Larisa a stat mult trează, ascultând liniștea apartamentului. Însă pentru prima dată după foarte mult timp, liniștea nu o mai apăsa.
Era liniștea aceea caldă care apare atunci când știi că nu ești complet singur.
Dimineața, s-a trezit devreme și a mers spre bucătărie.
Nea Mitică era deja acolo și pregătea cafeaua cu mișcări stângace.
— Sper că nu te superi că am umblat prin dulapuri, a spus jenat.
Larisa a zâmbit fără să vrea.
— Deloc.
Au băut cafeaua împreună, fără grabă.
Apoi el și-a luat geanta și s-a ridicat.
— Trebuie să plec. Mama mă așteaptă și iar o să creadă că am pățit ceva.
Larisa a simțit un gol neașteptat în piept.
— Da… sigur.
L-a condus până la ușă.
— Mulțumesc pentru aseară, a spus el înainte să plece.
— Și eu îți mulțumesc.
După ce ușa s-a închis, Larisa a rămas câteva clipe nemișcată.
Pe masă erau încă două căni, iar pe spătarul scaunului rămăsese geaca lui uitată pentru o clipă.
Apartamentul nu mai părea atât de rece și gol.
S-a apropiat de fereastră și a privit oamenii grăbiți de pe stradă.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai avea senzația că viața trece pe lângă ea.
A zâmbit încet, și-a luat paltonul și a ieșit din casă.
Nu pentru că avea o destinație importantă.
Ci pentru că, în sfârșit, simțea că mai are motive să se întoarcă înapoi.