Lidia a rămas nemișcată câteva minute după ce a închis calculatorul. Gândurile îi erau prea grele ca să le mai poată ignora.
În sufragerie, Sorin își bea cafeaua liniștit, privind la televizor, ca și cum discuția de mai devreme nici nu avusese loc.
Ea s-a apropiat încet.
— Sorin, trebuie să luăm o decizie.
El a oftat fără să o privească.
— Eu am luat-o deja.
— Nu poți vorbi despre mama mea de parcă ar fi o povară de care trebuie să scăpăm.
Abia atunci s-a întors spre ea.
— Lidia, nu putem abandona tot pentru satul acela și pentru problemele ei.
— Eu nu pot să o las singură.
Vocea ei era calmă, dar hotărâtă.
Sorin și-a încrucișat brațele.
— Dacă asta vrei, atunci du-te.
Lidia l-a privit câteva secunde în tăcere.
— Asta voi face.
Pentru prima dată, el a părut nesigur.
— Vorbești serios?
Ea a dat din cap și a intrat în dormitor. A deschis dulapul și a început să-și strângă hainele într-o geantă.
— Nu lua decizii la nervi, a spus Sorin, urmărind-o din ușă.
— Nu sunt nervoasă. Doar am înțeles ce contează pentru mine.
— Și eu unde rămân în toată povestea asta?
Lidia s-a oprit pentru o clipă.
— Tu ai ales confortul. Eu aleg familia.
A doua zi dimineață a plecat spre sat.
Casa mamei sale era mică și friguroasă. Lemnele abia mai ajungeau, iar soba încălzea greu încăperile.
Dar bătrâna nu mai era singură.
Primele săptămâni au fost obositoare. Lidia s-a obișnuit cu drumurile după apă, cu frigul dimineților și cu munca pe care înainte nici nu și-o imagina.
Și totuși, încet-încet, locul acela a început să semene din nou cu un cămin.
A găsit serviciu la magazinul din sat și a învățat să se descurce cu tot ce apărea. Seara, ea și mama ei stăteau lângă sobă și vorbeau ore întregi, recuperând timpul pierdut.
Într-o seară, bătrâna a privit-o cu ochii umezi.
— Acum pot să dorm liniștită. Știu că nu mai sunt singură.
Cuvintele acelea au făcut-o pe Lidia să simtă că luase decizia corectă.
Au trecut aproape două luni.
Într-o dimineață rece, s-a auzit motorul unei mașini oprind în fața porții.
Lidia a ieșit și l-a văzut pe Sorin lângă portbagaj.
— Ce faci aici? a întrebat surprinsă.
El a ridicat ușor din umeri.
— Am adus lemne. De data asta sunt uscate.
Ea nu a spus nimic.
— Și… dacă nu e prea târziu, aș vrea să mai încercăm o dată.
Lidia l-a privit atent, încercând să înțeleagă dacă vorbea sincer.
— Aici nu e viața comodă cu care erai obișnuit.
— Știu.
— Trebuie să muncești pentru orice.
— O să învăț.
A făcut câțiva pași spre el.
— Și mama?
Sorin a zâmbit slab.
— Dacă mă ceartă, promit că ascult.
Pentru prima dată după multe luni, Lidia a zâmbit fără teamă.
— Atunci intră.
În seara aceea, în casa modestă încălzită de sobă, trei oameni au stat la aceeași masă și au împărțit o cină simplă.
Nu aveau lux și nici viața perfectă pe care și-o imaginaseră cândva.
Dar aveau ceva ce lipsea de mult timp din viața lor:
grijă, liniște și sentimentul că aparțin cu adevărat unul altuia.