Doamna Popescu s-a uitat încă o dată spre poarta școlii pustii și apoi la ceasul din birou. Afară se lăsa deja seara, iar în curte nu mai rămăsese nimeni în afară de Ana, care stătea cuminte pe un scaun, cu ghiozdanul strâns la piept.
Femeia a oftat adânc. Simțea că ceva nu era în regulă.
— Ana, cred că trebuie să găsim pe cineva care l-a cunoscut pe tatăl tău, a spus ea blând. Poate există un număr de contact lăsat la dosarul tău.
A început să caute printr-o agendă veche păstrată în sertarul biroului. După câteva minute, s-a oprit asupra unui nume scris grăbit cu pix albastru.
— „Vasile – club moto”, a citit ea încet. Încercăm?
Fetița a aprobat timid din cap.
Telefonul a sunat de câteva ori până când, într-un final, o voce gravă a răspuns.
— Alo?
— Bună seara, sunt secretara de la școala Roosevelt. O am aici pe Ana, fiica lui Mihai. Nu a venit nimeni după ea și…
Nu a apucat să termine.
— Rămâneți acolo. Ajung imediat, a spus bărbatul hotărât.
La mai puțin de jumătate de oră, liniștea străzii a fost spartă de sunetul unui motor puternic. O motocicletă neagră a intrat în curtea școlii și s-a oprit aproape de poartă.
Bărbatul și-a dat casca jos și a privit-o direct pe Ana.
— Hei, micuțo… mă mai știi?
Ochii fetei s-au luminat instantaneu.
— Unchiule Vasile!
A alergat spre el fără ezitare, iar el a ridicat-o imediat în brațe.
Doamna Popescu i-a privit cu ușurare.
— Mă bucur că ați venit atât de repede. Începusem să mă îngrijorez.
Vasile a dat încet din cap.
— Tatăl ei mi-a spus mereu să fiu atent la ea cât e plecat. Nu știam că situația de acasă a ajuns atât de rea.
Pe drumul spre casă, Ana stătea lipită de spatele lui și privea luminile orașului care se aprindeau una câte una. Pentru prima dată după multe săptămâni, nu se mai simțea abandonată.
Casa lui Vasile era modestă, dar caldă. Mirosea a cafea și lemn ars, iar pereții erau plini de fotografii vechi cu motocicliști și drumuri lungi.
Într-una dintre poze, Ana și tatăl ei zâmbeau ținând baloane colorate.
— Îți amintești ziua aceea? a întrebat Vasile.
Fetița a zâmbit slab.
— A fost aniversarea mea.
El i-a pus în față o farfurie cu mâncare caldă și i-a mângâiat ușor creștetul.
— Cât timp tatăl tău e plecat, nu o să mai fii singură. Promit.
Ana a simțit că îi dau lacrimile, însă de data aceasta nu mai erau lacrimi de tristețe.
Câteva zile mai târziu, Mihai a reușit să vorbească la telefon cu ei. Când a aflat ce se întâmplase, vocea lui s-a frânt.
— Îți datorez enorm, frate…
— Nu-mi datorezi nimic, a răspuns Vasile. Așa face familia.
După întoarcerea lui Mihai, lucrurile s-au schimbat definitiv. Ana nu a mai fost lăsată niciodată să se simtă uitată sau nedorită.
Iar peste ani, când își amintea acea seară, nu se gândea la frica de a fi rămas singură la școală.
Își amintea de sunetul motocicletei care apăruse în întuneric și de omul care venise după ea fără să fie obligat.
Atunci înțelesese că familia adevărată nu înseamnă doar oameni care îți poartă numele.
Ci oameni care apar atunci când ai cea mai mare nevoie de ei și aleg să rămână.