Când am văzut fotografia, am avut impresia că podeaua dispare de sub mine.
Mama și tata apăreau în imagine lângă o mașină parcată în fața unei pensiuni de munte. Tata ținea sub braț o mapă plină cu documente, iar chipul mamei era umflat de plâns. Însă adevăratul șoc a venit când am observat data scrisă în colț.
Poza fusese făcută la două zile după ce ni se spusese că muriseră în accident.
Mi s-a tăiat respirația.
— De unde ai găsit asta? — l-am întrebat pe Mihăiță.
Fratele meu părea speriat.
— Era ascunsă într-o cutie veche, sub niște haine. Mai erau și alte hârtii acolo.
Mi-a întins o pungă plină cu acte.
M-am așezat la masă și am început să le răsfoiesc febril. Erau contracte, datorii, chitanțe și documente bancare. Aproape pe fiecare apărea același nume:
Victor Stănescu.
Nu auzisem niciodată de el.
În noaptea aceea nu am închis un ochi. Frații mei dormeau înghesuiți în camerele mici, iar eu stăteam singură în bucătărie, privind fotografia și încercând să înțeleg adevărul.
Ani întregi crezusem că părinții noștri muriseră într-un simplu accident rutier.
Dar dacă totul fusese altceva?
A doua zi am mers direct la tanti Elena, vecina care îi cunoscuse cel mai bine.
Când a văzut fotografia, femeia s-a albit la față.
— Cine ți-a dat poza asta?
Atunci am înțeles că ascundea ceva.
— Vreau adevărul.
S-a așezat greu pe scaun și a oftat adânc.
— Tatăl vostru avea probleme mari cu banii. Împrumutase o sumă uriașă ca să ajute un prieten cu o afacere, dar omul acela l-a trădat.
— Cine era Victor Stănescu?
Femeia și-a făcut cruce înainte să răspundă.
— Un om de care lumea se temea.
Mi-a povestit că în ultimele luni înainte de moartea lor, tata devenise alt om. Primea telefoane noaptea, era urmărit și amenințat.
Atunci mi-am amintit ceva ce uitasem ani întregi.
În ultima seară petrecută acasă, îl surprinsesem pe tata pe balcon, plângând în întuneric.
La vremea aceea am crezut că era doar obosit.
Cu actele și fotografia în geantă, am mers direct la poliție.
La început, nimeni nu părea interesat să redeschidă cazul. Dar după ce au verificat documentele și data fotografiei, atitudinea lor s-a schimbat complet.
După două săptămâni, am fost chemată din nou.
Un comisar în vârstă m-a privit serios.
— Credem că părinții tăi încercau să dispară înainte de accident.
Am simțit că mi se face rău.
— Ce vreți să spuneți?
— Mașina nu a avut nicio problemă tehnică naturală. Cineva a intervenit la sistemul de frânare.
Pentru câteva secunde nu am mai auzit nimic.
Tot ce crezusem despre moartea lor se prăbușise.
Ancheta a durat luni întregi.
Victor Stănescu era implicat în afaceri ilegale și cămătărie. Tatăl meu încercase să iasă din tot acel cerc, însă oamenii respectivi nu aveau de gând să îl lase să plece.
În cele din urmă, Victor a fost prins în timp ce încerca să fugă din țară.
Procesul s-a terminat după aproape un an.
În ziua sentinței, am ieșit din tribunal și m-am așezat pe trepte fără să spun nimic. Mihăiță s-a așezat lângă mine.
— Gata? — a întrebat încet.
M-am uitat spre frații mei.
Nu mai erau copiii speriați care plângeau noaptea după părinți. Între timp crescuseră, învățaseră să râdă din nou și să transforme apartamentul nostru mic într-un adevărat cămin.
— Da — i-am răspuns. — S-a terminat.
În seara aceea am făcut mâncarea lor preferată: cartofi prăjiți și ouă. Andreea a pus muzică, gemenii dansau prin sufragerie, iar Mihăiță râdea atât de tare încât aproape s-a înecat cu sucul.
I-am privit pe toți și, pentru prima dată după mulți ani, am simțit liniște.
Părinții noștri nu fuseseră perfecți și făcuseră greșeli care ne schimbaseră viața.
Dar, în felul lor, ne iubiseră până la capăt.
Iar eu reușisem să fac ceea ce le promisesem în ziua înmormântării:
Să țin familia unită, indiferent cât de greu avea să fie.