În zilele care au urmat, vestea s-a răspândit prin casă mai repede decât ar fi vrut Alexandru.
Menajerele șopteau pe holuri.
Asistentele se uitau lung la doamna Maria când o vedeau mergând singură până la fereastră.
Iar doctorul principal venea de două ori pe zi, de parcă încerca să găsească o explicație logică pentru ceva ce nu putea măsura în analize.
Dar schimbarea cea mai mare nu era în trupul ei.
Era în privire.
Nu mai părea femeia aceea împietrită, care stătea ore întregi fără să vorbească.
Într-o dimineață, Alexandru a intrat în cameră și a găsit-o uitându-se pe geam, cu mâinile împreunate în poală.
— Mamă… cum te simți?
Ea a zâmbit slab.
— Ușoară.
Cuvântul l-a lovit ciudat de tare.
S-a așezat lângă ea.
După câteva clipe de liniște, doamna Maria a spus încet:
— Tatăl tău nu a murit împăcat cu mine.
Alexandru a rămas nemișcat.
În toți anii aceia, mama lui nu vorbise aproape niciodată despre trecut.
— Ce vrei să spui?
Ea și-a coborât privirea.
— Înainte să moară… voia să vândă fabrica aceea mică din sat și să plecăm.
Eu am refuzat.
Am spus că nu vreau viață simplă.
Am vrut mai mult.
Vocea îi tremura.
— Și el a rămas singur cu datoriile.
A muncit până a căzut.
Alexandru simțea cum ceva greu se așază între ei.
— Mamă…
— Ani întregi am trăit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar adevărul nu pleacă.
Se ascunde.
În trup.
În inimă.
În tăceri.
A închis ochii o clipă.
— Fata aceea… Ana…
când s-a rugat… parcă m-a obligat să mă uit înăuntru pentru prima dată după zeci de ani.
Alexandru n-a știut ce să spună.
Pentru că, în adâncul lui, înțelegea.
Și el fugise toată viața de lucruri nerostite.
De vină.
De durere.
De singurătate.
În aceeași zi, a plecat în sat.
Drumul era lung și plin de gropi, iar casa Anei era exact cum și-o imaginase:
mică, albă, cu flori la ferestre și miros de pâine caldă.
Ana a ieșit în curte când l-a văzut.
A rămas surprinsă.
— Domnule Alexandru…
El a ridicat mâna ușor.
— Am venit să vă mulțumesc.
Ea a zâmbit stânjenit.
— Nu eu am făcut mare lucru.
— Ba da.
A scos un plic.
Ana a făcut imediat un pas înapoi.
— V-am spus că nu vreau bani.
— Nu sunt pentru dumneavoastră.
Ea l-a privit atent.
— Atunci pentru cine?
Alexandru a privit spre biserica mică din capătul uliței.
— Pentru acoperișul bisericii.
Și pentru dispensarul din sat.
Am auzit că nu aveți medic permanent.
Ana a rămas fără cuvinte.
— De ce faceți asta?
El a zâmbit trist.
— Pentru că am avut impresia toată viața că oamenii se salvează doar cu bani.
Dar mama mea a fost salvată de cineva care n-avea aproape nimic.
Vântul a mișcat ușor frunzele viței-de-vie.
Ana și-a strâns basmaua între degete.
— Uneori, oamenii nu au nevoie să fie „reparați”.
Au nevoie doar să nu mai ducă singuri tot ce au în suflet.
Alexandru a simțit un nod în gât.
Pentru că, pentru prima dată după foarte mulți ani…
cineva îi vorbea fără frică.
Fără interes.
Fără mască.
Și poate că tocmai asta îl vindeca și pe el.