Marian privea în gol, încercând parcă să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui. Ochii îi fugeau de la cutia roșie la monedele împrăștiate pe tejghea și apoi la femeia care îl privea cu blândețe.
— Dar eu am strâns banii ăștia singur… a spus încet. Nu vreau să creadă nimeni că cer milă.
Doamna Cristina și-a înmuiat privirea.
— Nu îți dă nimeni milă, Marian. Oamenii văd doar cât de mult îți iubești mama.
În magazin se făcuse liniște. Până și muzica de fundal părea prea încetă pentru momentul acela.
O clientă îmbrăcată elegant, care mai devreme îl privise cu suspiciune, s-a apropiat fără să spună nimic și a așezat o bancnotă mare lângă mormanul de monede.
— Pentru mama ta, a murmurat ea.
După ea a venit un alt bărbat.
Și încă unul.
În câteva minute, tejgheaua se umpluse de bani lăsați de oameni care, până atunci, trecuseră nepăsători pe lângă băiatul cu haine uzate și adidași rupți.
Paznicul magazinului, domnul Gabi, s-a apropiat și el.
A scos din buzunar un sandviș împachetat în folie.
— Uite… poate n-ai mâncat azi.
Marian l-a privit surprins, apoi a luat sandvișul cu grijă.
— Mulțumesc.
În aceeași clipă, stomacul lui a început să chiorăie atât de tare încât câțiva oameni au zâmbit printre lacrimi.
Doamna Cristina l-a dus în biroul din spatele magazinului. I-au adus o supă caldă, apă și o pereche de adidași noi cumpărați pe loc de cineva din centrul comercial.
Băiatul mânca încet, ca și cum îi era teamă că totul se va termina prea repede.
— Mama ta unde lucrează? l-a întrebat Cristina.
— La o spălătorie… are tură de noapte azi.
— Știe că ai strâns bani pentru ea?
Marian a clătinat din cap.
— Nu. Mereu îmi spune să fiu copil și să nu-mi fac griji. Dar eu o auzeam noaptea plângând când credea că dorm.
În cameră s-a lăsat din nou tăcerea.
După câteva clipe, Cristina a luat telefonul și a început să dea câteva apeluri scurte.
Vorbea puțin și apăsat:
— Da, acum… și fără să afla presa.
Spre seară, după închiderea magazinului, Marian a fost dus acasă cu mașina.
Locuia împreună cu mama lui într-un apartament mic, într-un bloc vechi de la marginea orașului. Pereții erau crăpați, iar pe casa scării mirosea a umezeală și mâncare ieftină.
Când Elena a deschis ușa și și-a văzut băiatul, s-a speriat imediat.
— Marian! Unde ai fost?
El nu a răspuns.
Doar i-a întins cutia roșie.
Femeia a deschis-o încet.
În clipa în care a văzut lănțișorul cu inimioară, i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Nu… nu pot să cred…
Atunci Marian i-a povestit tot.
Cum adunase monede luni întregi.
Cum căuta prin tomberoane și căra sacoșe pentru oameni prin piață.
Cum voise să îi cumpere ceva frumos măcar o dată în viață.
Elena a izbucnit în plâns și s-a prăbușit în genunchi, strângându-l tare la piept.
— De ce ai făcut toate astea?
Marian a zâmbit timid.
— Pentru că tu ai făcut mereu mai mult pentru mine.
În acel moment s-a auzit o bătaie în ușă.
Doamna Cristina intrase împreună cu doi reprezentanți ai unei fundații și cu un bărbat îmbrăcat elegant.
Au privit apartamentul fără să spună nimic răutăcios.
Apoi bărbatul a vorbit calm:
— Doamnă Elena, toate datoriile dumneavoastră medicale au fost achitate.
Femeia a rămas fără glas.
— Cum…?
— Iar fundația noastră îi va oferi lui Marian bursă și sprijin pentru școală. Nu va trebui să renunțe la studii.
Elena plângea fără să se mai poată opri.
Marian se uita la toți ca și cum nu înțelegea dacă visează sau nu.
Cristina s-a apropiat de el și i-a îndreptat ușor tricoul șifonat.
— Să nu uiți niciodată ceva, Marian. Oamenii cu suflet mare valorează mai mult decât orice avere.
În acea seară, în apartamentul mic și obosit de la marginea orașului, s-a întâmplat ceva rar.
Nu s-au mai auzit suspine și griji.
S-a auzit râs.
Iar lănțișorul cu inimioară de la gâtul Elenei strălucea mai puternic decât toate bijuteriile din vitrinele magazinului de lux unde fusese cumpărat.