Bărbatul a rămas nemișcat câteva clipe după întrebarea Marianei. Reflex, și-a tras mâneca peste tatuajul de pe antebraț, de parcă ar fi vrut să îl ascundă.
Avea puțin peste treizeci de ani, chip obosit și privirea unui om care dormise prea puțin în ultimii ani.
— De ce mă întrebați asta? a spus încet.
Mariana simțea că îi fuge pământul de sub picioare.
— Pentru că… fata desenată acolo seamănă cu fiica mea dispărută.
În brutărie s-a făcut liniște.
Tinerii care râdeau cu câteva secunde înainte au tăcut imediat.
Bărbatul a rămas cu privirea fixată în podea, apoi și-a scos telefonul din buzunar și l-a strâns în palmă câteva clipe.
— Cum o chema?
— Andreea.
În secunda aceea, expresia lui s-a schimbat complet.
A pălit.
— Nu… nu poate fi…
Mariana s-a apropiat încet.
— Spune-mi de unde ai tatuajul acela.
Bărbatul și-a trecut mâna peste față și s-a uitat spre prietenii lui.
— Lăsați-ne singuri puțin.
Au ieșit fără să pună întrebări.
Înăuntru se mai auzea doar bâzâitul frigiderului și ploaia lovind geamul.
Bărbatul s-a așezat greu pe un scaun.
— Mă numesc Robert… și cred că port povestea asta în mine de prea mulți ani.
Mariana simțea că abia mai poate sta în picioare.
Robert a tras aer adânc în piept.
— Acum opt ani lucram la o benzinărie de lângă autostradă, aproape de Constanța. Într-o noapte târzie a oprit un microbuz alb.
Mariana a încremenit.
— Înăuntru era o fetiță. Speriată. Plângea continuu.
Femeia și-a dus mâna la gură.
— Unul dintre bărbați a intrat să cumpere țigări și câteva minute am rămas doar eu cu ea.
Robert și-a coborât privirea.
— Mi-a spus că o cheamă Andreea.
Mariana aproape că și-a pierdut echilibrul.
— Dumnezeule…
— Îmi spunea că vrea acasă și că îi este frică.
Ochii lui Robert s-au umplut de lacrimi.
— Dar eu eram un puști speriat. N-am chemat poliția. N-am făcut nimic.
Cuvintele lui au căzut greu între pereții brutăriei.
— După câteva minute au plecat… iar eu am rămas cu imaginea ei în minte în fiecare zi de atunci.
Mariana plângea în tăcere.
— Și tatuajul?
Robert și-a ridicat încet mâneca.
— L-am făcut ca să nu uit niciodată. Ca să mă pedepsesc pentru că poate aș fi putut să o salvez.
Femeia tremura din tot corpul.
— Știi unde au dus-o?
El a clătinat încet din cap.
— Nu exact… dar îmi amintesc ceva important.
A deschis o fotografie veche salvată în telefon.
Era o imagine neclară surprinsă de camera de supraveghere a benzinăriei. Pe spatele microbuzului se vedea o reclamă aproape ștearsă pentru o pensiune din județul Bacău.
În aceeași seară, Mariana și Robert au plecat spre Moldova.
Au mers prin sate, au întrebat oameni și au arătat fotografia peste tot.
Zile întregi fără niciun rezultat.
Până când, într-un sat mic, o bătrână a privit atent poza și a spus încet:
— Fata asta seamănă cu Irina… cea care lucrează la croitorie.
Mariana a simțit că nu mai poate respira.
Au mers imediat la atelierul despre care vorbea femeia.
Când ușa s-a deschis, timpul parcă s-a oprit.
În fața ei era o tânără cu părul prins în coadă și ochii mari, identici cu ai copilului pe care îl pierduse.
Fata le-a privit nedumerită.
— Pot să vă ajut cu ceva?
Mariana abia mai putea vorbi.
— Andreea…
Tânăra a încremenit.
Cana pe care o ținea în mână s-a spart de podea.
— Cine sunteți? a întrebat tremurând.
Mariana s-a apropiat plângând.
— Sunt mama ta.
Fata a început să tremure din tot corpul.
Ani întregi trăise sub alt nume, crescută de oameni care pretinseseră că o adoptaseră ilegal după ce fusese abandonată.
Nu știa nimic despre trecutul ei.
Nu știa că fusese căutată în fiecare zi.
În noaptea aceea au rămas împreună până dimineață, plângând și încercând să recupereze prin îmbrățișări anii pierduți.
Iar înainte să adoarmă, Andreea a șoptit printre lacrimi:
— În fiecare vară simțeam nevoia să merg la mare… fără să înțeleg de ce aveam impresia că acolo am lăsat o parte din mine.