Ușa salonului s-a deschis încet, iar Elena și-a ridicat privirea exact în momentul în care femeia aceea a intrat înăuntru.
Raul a încremenit imediat.
Până atunci încercase să pară calm, dar acum spaima i se citea limpede pe chip.
— Bianca… ce cauți aici? a întrebat el aproape în șoaptă.
Femeia s-a apropiat grăbită de pat.
— Nu mi-ai mai răspuns la apeluri de zile întregi. Am crezut că doar dramatizezi iar.
Elena a rămas tăcută, așezând liniștit paharul cu apă pe noptieră.
Privirea Biancăi nu avea nimic din iubirea pe care Elena o purtase ani întregi lui Raul. Era o privire speriată, neliniștită, aproape iritată de situație.
— Medicii spun că starea mea e gravă… a murmurat Raul.
Bianca a pălit.
— Ce înseamnă gravă?
Elena și-a continuat calm treaba prin salon, de parcă discuția nu o privea. A împăturit o pătură și s-a îndreptat spre ușă.
Atunci Bianca a întrebat-o rece:
— Dumneavoastră lucrați aici?
Elena s-a oprit și a zâmbit slab.
— Nu. Sunt soția lui.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a mai spus nimic.
Bianca s-a uitat șocată la Raul.
— Ai spus că sunteți separați!
El nu a avut curajul să răspundă.
Elena a ieșit încet pe hol și s-a sprijinit de perete, simțind o oboseală adunată în ani întregi de minciuni și compromisuri.
În zilele următoare, Bianca nu a mai apărut.
Raul se stingea încet. Devenea tot mai slab, iar nopțile îl găseau plângând în liniște, crezând că Elena nu îl aude.
— Iartă-mă… șoptea uneori.
Dar ea nu mai avea nimic de spus.
Într-o seară rece, doctorul a chemat-o afară din salon.
— Ar fi bine să vă anunțați copiii. Nu cred că mai are mult.
David și Camelia au venit imediat. Băiatul încerca să-și ascundă emoțiile și să pară puternic, în timp ce sora lui plângea fără să se poată opri.
Raul și-a privit copiii cu o durere pe care Elena nu o mai văzuse niciodată la el.
— Îmi pare rău… pentru tot ce v-am făcut…
După ce copiii au ieșit din salon, el i-a făcut semn Elenei să se apropie.
Ea s-a dus încet lângă pat.
Pentru prima dată după mulți ani, Raul nu mai părea omul sigur pe el care controla totul. Părea fragil și pierdut.
— Tu ai rămas aici până la capăt… de ce? a întrebat cu greu.
Elena l-a privit lung înainte să răspundă.
— Pentru că ești tatăl copiilor mei.
Bărbatul a început să plângă.
— Tu chiar m-ai iubit…
Ea și-a coborât privirea pentru o clipă.
— Te-am iubit cândva. Dar omul pe care l-am iubit eu a dispărut demult.
Raul a închis ochii, ca și cum adevărul acela îl durea mai tare decât boala.
Elena s-a apropiat puțin și i-a vorbit calm:
— Știi care este adevărata ta pedeapsă? Nu faptul că mori. Ci faptul că ai avut lângă tine o femeie care ar fi rămas alături de tine orice s-ar fi întâmplat… și ai ales să distrugi singur tot ce era sincer între noi.
Lacrimile îi curgeau necontrolat.
Ea a continuat cu aceeași liniște:
— Eu am avut ani întregi să accept ce ai devenit. Tu abia acum înțelegi ce ai pierdut.
În dimineața următoare, Raul a murit.
La înmormântare au venit mulți oameni importanți. Parteneri de afaceri, rude, cunoscuți care vorbeau despre succesul lui, despre averi și influență.
Dar Elena stătea în liniște lângă sicriu și simțea doar un gol imens.
Nu mai exista furie.
Doar sfârșitul unei povești care se terminase cu mult înainte de moartea lui.
După ceremonie, David a luat-o ușor de braț.
— Mamă… ce facem acum?
Elena și-a privit copiii și, pentru prima dată după foarte mult timp, a zâmbit sincer.
— Acum învățăm să trăim fără durere.
Și atunci a înțeles că uneori cel mai greu lucru pentru un om nu este să piardă averea sau sănătatea, ci să realizeze prea târziu cine i-a fost cu adevărat alături când încă mai avea timp să iubească.