Femeile se perindau prin grădină ca la o prezentare luxoasă, fiecare încercând să pară perfectă în fața lui Radu.
Una îi vorbea lui Gabriel pe un ton exagerat de dulce, întrebându-l dacă îi place să călătorească prin locuri exotice.
Alta îi punea întrebări fără să-i rețină nici măcar numele.
O blondă elegantă își studia deja reflexia în geamurile vilei, iar alta comenta cât de bine ar arăta livingul dacă ar schimba mobilierul.
Ultima nici nu se mai obosea să joace vreun rol. Stătea retrasă, butonând telefonul cu aer plictisit.
Gabriel simțea că nu mai suportă.
Își ținea mâinile strânse în pumni și privea în pământ.
Radu devenise vizibil iritat.
— Hai, Gabriel. Nu putem sta aici toată ziua. Spune care îți place.
Băiatul a ridicat încet privirea.
Avea lacrimi în ochi, dar vocea îi era surprinzător de sigură.
— Am ales deja.
Toți s-au uitat spre el.
Gabriel a întins mâna către Elena, care stătea liniștită lângă ușa bucătăriei, încercând să nu atragă atenția.
— Pe ea.
În grădină s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Una dintre femei a râs scurt și disprețuitor.
— Glumește, nu?
Radu a făcut imediat un pas înainte.
— Gabriel, termină cu prostiile.
Dar copilul nu și-a coborât mâna.
— Ea e singura care chiar a avut grijă de mine.
Elena a pălit.
— Domnule Radu, vă rog… copilul doar…
— Elena, taci! a izbucnit el.
Însă Gabriel nu s-a retras de lângă ea.
Pentru prima dată după moartea mamei sale, nu mai părea speriat.
— Mama spunea că oamenii se văd cel mai bine atunci când cred că nimeni nu îi observă.
Cele cinci femei au schimbat imediat priviri incomode.
Una și-a luat poșeta fără să mai spună nimic.
Alta a mormăit iritată că nu are timp pentru „scene dramatice”.
În câteva clipe, toate au plecat una câte una, lăsând în urmă doar liniștea grădinii și foșnetul vântului.
Radu a rămas nemișcat.
— Nu înțelegi, Gabriel… încerc doar să merg mai departe.
Băiatul și-a mușcat buza.
— Nu. Tu încerci să uiți de mama.
Cuvintele l-au lovit direct în piept.
Pentru prima dată după multe luni, Radu nu a găsit nimic de spus.
Gabriel s-a apropiat de Elena și i-a prins mâna.
— Mama știa că tu ai rămas lângă noi.
Radu și-a ridicat imediat privirea.
— Ce vrei să spui?
Fără să răspundă, băiatul a fugit în casă și s-a întors cu o cutie mică din lemn.
— Mama mi-a spus să îi dai asta lui tata când o să uite ce contează cu adevărat.
Radu a deschis cutia cu mâinile tremurânde.
Înăuntru era o scrisoare.
A început să citească, iar după primele rânduri vocea i s-a frânt.
„Radu,
Dacă citești aceste rânduri, probabil încerci să repari golul din casă cât mai repede, pentru că întotdeauna ai fugit de durere ocupându-te de altceva.
Dar Gabriel nu are nevoie de o femeie care să arate bine lângă tine.
Are nevoie de oameni care îl iubesc sincer.
Și dacă există cineva în casa asta în care am încredere, aceea este Elena.
Am văzut cum îl liniștește când are coșmaruri.
Cum îl ascultă.
Cum îi vorbește cu blândețe atunci când crede că nimeni nu se uită.
În timpul tratamentelor mele, venea în fiecare dimineață la spital doar ca să stea cu el cât timp tu erai plecat.
Nu i-am cerut niciodată asta.
A făcut-o pentru că îi pasă.”
Radu nu a mai putut continua.
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
Elena plângea în tăcere.
— Doamna Mariana nu trebuia să scrie asemenea lucruri…
— Ba da, a spus Gabriel încet. Pentru că tu ai rămas lângă mine când tuturor celorlalți le era prea greu.
Radu s-a așezat încet pe banca din grădină și și-a acoperit fața cu mâinile.
Pentru prima dată după moartea soției sale, părea că își permite să sufere cu adevărat.
Gabriel s-a apropiat și l-a îmbrățișat.
Atunci Radu a început să plângă fără să se mai ascundă.
Nu ca un om furios.
Ci ca un tată care înțelegea, în sfârșit, cât de mult se pierduse pe sine.
Elena s-a întors discret spre casă, dar vocea lui Radu a oprit-o.
— Mulțumesc… pentru tot ce ai făcut pentru băiatul meu.
Ea a zâmbit printre lacrimi.
— Era doar un copil care avea nevoie să fie iubit.
În lunile care au urmat, lucrurile s-au schimbat încet în vila aceea mare.
Nu pentru că cineva încerca să înlocuiască trecutul.
Ci pentru că oamenii din casă au început, în sfârșit, să vorbească sincer despre durere.
Gabriel a redevenit copil.
Radu a început să petreacă mai mult timp acasă.
Iar Elena nu s-a mai simțit doar o angajată.
Într-o seară de vară, stăteau toți trei la masă în grădină, iar Gabriel i-a privit zâmbind.
— Mama avea dreptate.
Radu l-a întrebat încet:
— Despre ce anume?
Băiatul s-a uitat când la el, când la Elena.
— Că adevărata familie nu este cea care apare când ai bani și o casă mare.
Ci cea care rămâne lângă tine atunci când îți este cel mai greu.