Când am văzut fotografia, am simțit cum mi se golește tot corpul de putere.
În imagine erau mama și tata, sprijiniți de o mașină închisă la culoare, în fața unei pensiuni de munte. Tata ținea sub braț o mapă plină cu documente, iar mama avea ochii umflați de plâns.
Dar ceea ce m-a făcut să îngheț a fost data imprimată în colț.
Poza fusese făcută la două zile după accidentul în care ar fi trebuit să moară.
Mi s-a tăiat respirația.
— De unde ai găsit asta? am întrebat cu voce joasă.
Mihăiță părea speriat.
— Era într-o cutie ascunsă în debara… mai erau și niște acte acolo.
Mi-a întins o pungă plină cu hârtii.
Am început să le răsfoiesc cu mâinile tremurând.
Contracte.
Împrumuturi.
Chitanțe.
Unele aveau ștampile oficiale, altele erau scrise de mână.
Dar pe toate apărea același nume:
Victor Stănescu.
Nu-l mai auzisem niciodată.
În noaptea aceea nu am dormit deloc.
Frații mei dormeau înghesuiți prin camerele mici ale apartamentului, iar eu stăteam singură în bucătărie, cu fotografia în față și cu gândurile făcute praf.
Toată viața ni se spusese că părinții noștri muriseră într-un accident provocat de ploaie și viteză.
Dar dacă nu fusese deloc un accident?
A doua zi m-am dus direct la tanti Elena.
În clipa în care a văzut fotografia, femeia a pălit.
— Cine ți-a dat poza asta? a șoptit.
Atunci am înțeles imediat.
Ascundea ceva.
— Vreau adevărul.
S-a așezat încet pe scaun și și-a frecat palmele una de alta.
— Tatăl vostru avea datorii mari… mult prea mari. Împrumutase bani ca să ajute un prieten cu o firmă care se prăbușea.
— Cine era Victor Stănescu?
Femeia și-a făcut semnul crucii înainte să răspundă.
— Un om de care lumea se temea.
Mi-a povestit că, în ultimele luni înainte de moarte, tata era mereu speriat. Primea telefoane la ore târzii, iar uneori apăreau oameni la ușă care vorbeau cu el pe un ton amenințător.
Și atunci mi-am amintit ceva ce uitasem ani întregi.
În noaptea dinaintea accidentului îl văzusem pe tata singur pe balcon, plângând.
Pe atunci crezusem că era doar obosit.
Acum înțelegeam că era disperat.
Am mers imediat la poliție cu toate documentele.
La început nimeni nu părea interesat.
Însă când au analizat fotografia și datele din acte, atitudinea lor s-a schimbat complet.
După două săptămâni am fost chemată din nou.
Un comisar mai în vârstă m-a privit lung înainte să vorbească.
— Credem că părinții dumitale încercau să dispară.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.
— Ce înseamnă asta?
— Mașina nu a pierdut controlul accidental. Cineva intervenise la sistemul de frânare.
Pentru câteva secunde nu am mai auzit nimic.
Toată povestea în care crescuserăm se prăbușea.
Ancheta a continuat luni întregi.
Victor Stănescu a fost prins înainte să fugă din țară. Procurorii au descoperit că era implicat în rețele de cămătărie, șantaj și recuperări violente.
Tata încercase să iasă din tot acel cerc.
Dar oamenii aceia nu îi lăsau pe cei care știau prea multe să plece.
În ziua în care procesul s-a terminat, am ieșit din tribunal și m-am așezat pe trepte fără să spun nimic.
Mihăiță s-a așezat lângă mine.
— Gata? s-a terminat tot? a întrebat încet.
L-am privit pe el și apoi pe ceilalți.
Nu mai erau copiii speriați care plângeau noaptea după părinți.
Crescuseră.
Învățaseră să râdă din nou.
Să facă gălăgie prin casă.
Să se certe pe lucruri mărunte ca o familie normală.
Și atunci am zâmbit pentru prima dată după foarte mult timp.
— Da, Mihăiță. Acum chiar s-a terminat.
În seara aceea am făcut cartofi prăjiți și ouă, mâncarea lor preferată.
Andreea pusese muzică în sufragerie, gemenii dansau prin casă, iar Mihăiță râdea atât de tare încât aproape s-a înecat cu sucul.
I-am privit pe toți și am simțit ceva ce îmi lipsise ani întregi.
Pace.
Părinții noștri nu fuseseră perfecți.
Făcuseră greșeli mari.
Dar ne iubiseră cu tot ce aveau.
Iar eu reușisem să-mi țin promisiunea făcută în ziua în care îi pierdusem.
Nu îi lăsasem pe frații mei să rămână singuri.