Soneria a rupt tensiunea din casă exact în momentul în care Adrian se apropia din nou de mine, convins că mă poate intimida.
Am deschis ușa, iar în fața mea se aflau domnul Ionescu și doi agenți de poliție. Pentru câteva secunde, timpul a părut că se oprește. Adrian a rămas nemișcat, iar Violeta și-a retras imediat mâinile de pe brațul lui, încercând să pară cât mai detașată de situație. Eu încă țineam telefonul ridicat, cu înregistrarea pornită.
— Bună seara, doamnă Popescu, a spus avocatul cu un calm aproape liniștitor. Cred că am ajuns înainte să se întâmple ceva și mai grav.
Unul dintre polițiști a privit atent prin cameră, apoi și-a îndreptat atenția spre Adrian.
— Cine ne explică ce se petrece aici?
Adrian a încercat să își recapete siguranța.
— Totul este scos din context. Vorbim despre soția mea… avem doar o discuție mai aprinsă.
— Nu mai suntem o familie de mult, am intervenit eu. Iar el încearcă să mă forțeze să semnez niște documente prin care ar pune mâna pe bunurile mele.
Am întins telefonul spre polițist.
— Am filmat tot.
În încăpere s-a făcut o liniște apăsătoare. Polițistul a urmărit câteva momente din înregistrare, apoi a schimbat o privire scurtă cu colegul lui.
— Domnule, va trebui să veniți cu noi.
Adrian a izbucnit imediat.
— Este absurd! Locuiesc aici! Nu aveți dreptul să mă scoateți afară!
Domnul Ionescu a făcut un pas înainte.
— Locuința aparține legal doamnei Popescu. În plus, există dovezi clare că a fost supusă unor presiuni și amenințări.
Violeta, care până atunci stătuse în spatele lui, s-a retras speriată.
— Eu nu am vrut probleme…
M-am uitat direct la ea.
— Ai venit aici știind foarte bine ce încearcă să facă. Asta te face parte din tot.
Polițiștii l-au apucat pe Adrian de brațe. A încercat să protesteze, ridicând vocea tot mai mult.
— Isabela, spune-le că exagerezi! Spune-le adevărul! Spune-le că încă mă iubești!
M-am surprins cât de liniștită eram când i-am răspuns.
— Sentimentele mele au murit în ziua în care ai încetat să mă mai respecți.
Privirea lui s-a schimbat pentru o clipă, dar era prea târziu.
L-au condus afară, iar ecoul țipetelor lui s-a pierdut încet pe stradă. Violeta a ieșit imediat după ei, fără să mai îndrăznească să mă privească.
Când ușa s-a închis, casa a rămas complet tăcută.
Am lăsat telefonul pe masă și m-am sprijinit de perete. Tremuram, însă nu din teamă. Simțeam cum o povară uriașă se desprinde în sfârșit de pe umerii mei.
Domnul Ionescu s-a apropiat încet.
— Ai făcut ceea ce trebuia.
Am încercat să răspund, dar privirea mi s-a oprit pe cioburile împrăștiate pe podea. M-am aplecat și am ridicat o bucată din vaza spartă.
— Era preferata mamei mele… am murmurat.
— Unele lucruri nu pot fi reparate, a spus el blând. Dar asta nu înseamnă că nu poți începe din nou.
Am rămas câteva secunde tăcută, apoi am zâmbit slab.
Și exact asta am făcut.
În lunile următoare, mi-am reconstruit viața pas cu pas. Am renovat casa, am pus ordine în toate actele și am transformat garsoniera într-un cămin pentru o familie care avea nevoie de ajutor. Divorțul nu m-a mai speriat, iar pentru prima dată nu m-am mai simțit vinovată pentru că mă puneam pe mine pe primul loc.
Într-o dimineață de primăvară, am cumpărat din piață trandafiri galbeni, aceiași pe care îi aducea mama în fiecare duminică. I-am așezat într-o vază nouă, chiar în mijlocul mesei, iar lumina caldă a soarelui a umplut încăperea.
Atunci am înțeles că liniștea nu mai era un semn al singurătății.
Era începutul unei vieți în care, pentru prima oară după mulți ani, mă simțeam cu adevărat liberă.