În dimineața următoare, Gheorghe s-a trezit devreme.
Nu pentru că avea ceva de făcut.
Ci pentru că, pentru prima dată după mult timp, dormise bine.
A deschis geamul larg.
Aerul rece de toamnă a intrat în apartament, purtând miros de frunze ude și cafea de la cafeneaua de jos. A rămas câteva clipe sprijinit de pervaz, privind oamenii grăbiți pe trotuar.
Și și-a dat seama de ceva ciudat.
Nu mai simțea golul acela disperat.
Ani întregi crezuse că singurătatea este dușmanul lui cel mai mare. Că trebuie umplută cu orice preț. Cu conversații forțate. Cu femei care nu-l vedeau cu adevărat. Cu ieșiri care semănau mai mult a obligație decât a bucurie.
Dar acum…
era liniște.
Și liniștea nu-l mai speria.
Și-a făcut cafeaua încet, fără televizor pornit. Fără zgomot doar de dragul de a nu fi singur cu gândurile lui.
La un moment dat, telefonul a vibrat.
Un mesaj.
De la ea.
„Poate ai exagerat puțin aseară.”
Gheorghe a privit ecranul câteva secunde.
Altădată, ar fi răspuns imediat. Ar fi explicat. Ar fi încercat să repare.
Dar acum vedea limpede.
Nu era despre sărut.
Nu era despre principii.
Era despre faptul că, în două luni, femeia aceea nu-l întrebase niciodată ce îl doare. Ce visează. Ce îl face fericit.
Știa ce vin preferă.
Dar nu știa cine este.
A lăsat telefonul pe masă fără să răspundă.
Apoi s-a îmbrăcat și a ieșit din casă.
În piață era agitație. Pensionari cu sacoșe, femei care negociau prețul la mere, vânzători care strigau oferte.
Viață.
Reală.
La taraba cu flori, o bătrână încerca să ridice o ladă grea.
Gheorghe s-a apropiat instinctiv.
— Stați să vă ajut.
Femeia i-a zâmbit recunoscătoare.
— Mulțumesc, mamă… vai, rar mai vezi oameni care se opresc.
A ridicat lada fără efort și a așezat-o unde i-a arătat ea.
— Sunteți puternic, a spus bătrâna râzând.
Gheorghe a zâmbit și el.
— Încă.
— Și singur? a întrebat ea direct, ca oamenii bătrâni care nu mai ocolesc adevărul.
A râs scurt.
— Da.
Femeia l-a privit câteva clipe.
— Să știi ceva, domnule. Mai rău decât să fii singur e să stai lângă cineva care te face să te simți singur.
Cuvintele au căzut exact unde trebuia.
Gheorghe a rămas tăcut.
Pentru că exact asta trăise.
Nu lipsa unui om îl obosise.
Ci prezența greșită.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu s-a mai grăbit să umple golul.
A mers acasă cu o pâine caldă sub braț și un buchet mic de crizanteme.
Pentru el.
În apartament mirosea a cafea rămasă și a liniște bună.
A pus florile într-o vază și s-a așezat lângă geam.
Soarele cobora încet printre blocuri.
Iar Gheorghe a înțeles ceva simplu, dar greu de învățat:
Uneori, maturitatea nu înseamnă să găsești pe cineva.
Înseamnă să nu te mai pierzi pe tine doar ca să nu fii singur.