În noaptea aceea, Andrei n-a dormit deloc.
Stătea pe canapeaua din sufragerie, cu monitorul video al camerei lui Matei în mâini și cu privirea pierdută în imaginea copilului care dormea liniștit pentru prima dată după săptămâni.
Dar liniștea aceea îl speria aproape la fel de tare ca plânsetele.
Pentru că acum știa.
Nu fusese imaginație.
Nu fusese „o fază”.
Ceva fusese acolo.
Cineva.
La trei dimineața, telefonul a vibrat.
Număr necunoscut.
Andrei a răspuns imediat.
— Alo?
Respirație.
Atât.
Apoi o voce foarte încetă.
— Nu voiam să-i fac rău.
Andrei a încremenit.
— Irina?
Tăcere.
— De unde ai numărul meu? a continuat el, ridicându-se în picioare.
Vocea femeii tremura.
— Îmi pare rău…
— Unde ești?
— Nu contează.
Și-a dus mâna prin păr, simțind cum îi explodează capul.
— Cum adică nu contează?! Ai stat ascunsă în casa mea! Lângă copilul meu!
La capătul celălalt s-a auzit un suspin.
— Mi-era dor de el…
Furia l-a lovit instant.
— Dor?! Ești nebună?!
Dar exact atunci vocea ei s-a frânt complet.
— Nu puteam să plec.
Și ceva în tonul acela l-a făcut să tacă.
Nu suna periculos.
Suna… distrus.
— Irina… ce s-a întâmplat?
Liniște lungă.
Apoi:
— Când m-ați concediat… eram deja fără casă.
Andrei a închis ochii.
Își amintea acum.
Femeia aceea tăcută. Slabă. Mereu obosită.
Presupusese că e lipsită de energie.
Nu văzuse disperarea.
— De ce n-ai spus nimic?
A râs scurt.
Un râs gol.
— Oamenii ca mine nu spun când cad. Pentru că lumea se uită altfel la noi după.
Andrei s-a așezat încet înapoi pe canapea.
— Și ai ales să trăiești într-un perete?
Plângea acum.
Se auzea clar.
— Doar câteva zile… după aceea nu am mai știut cum să ies.
Simțea că realitatea devine tot mai greu de dus.
— Matei știa?
— Cred că mă auzea noaptea.
Vocea ei devenise aproape șoptită.
— Uneori îi cântam încet când plângea.
Andrei și-a dus mâna la gură.
Deodată și-a amintit ceva.
În ultimele săptămâni, de câteva ori intrase în cameră și găsise copilul deja liniștit. Adormit. Deși cu câteva minute înainte plânsese.
Crezuse că pur și simplu obosise.
— Doamne…
— Nu voiam să-l sperii, a spus ea repede. Niciodată nu m-am apropiat de el când erați acolo.
— Dar erai în casa noastră.
— Știu.
Tăcere.
Grea.
Complicată.
— Poliția te caută, Irina.
— Știu.
— Atunci de ce ai sunat?
A urmat o pauză lungă.
Atât de lungă încât a crezut că a închis.
Apoi:
— Pentru că el m-a văzut.
Andrei a simțit un fior rece.
— Cine?
— Matei.
Respirația ei tremura.
— Și nu s-a speriat de mine.
Lacrimile îi curgeau acum și lui, fără să înțeleagă exact de ce.
Poate pentru că, dincolo de groază, vedea tragedia.
O femeie atât de singură încât ajunsese să trăiască între pereți doar ca să simtă că încă aparține undeva.
— Predă-te, Irina, a spus încet.
Ea a râs printre lacrimi.
— Sunt prea obosită să mai fug.
Telefonul s-a închis.
Două zile mai târziu, poliția a găsit-o într-un adăpost abandonat de la marginea orașului.
Slabă.
Bolnavă.
Dar vie.
Iar într-o seară, mult mai târziu, când Matei stătea în brațele lui înainte de culcare, copilul s-a uitat spre peretele reparat și a spus încet:
— Fata tristă a plecat?
Andrei a simțit cum i se strânge inima.
L-a sărutat pe frunte.
— Da, puiule.
Matei a dat din cap.
Apoi a spus ceva ce Andrei nu avea să uite niciodată:
— Acum poate să doarmă și ea.
Și atunci a înțeles.
Copiii nu văd doar ce ascund adulții.
Uneori… văd și durerea pe care noi refuzăm să o observăm.