Fetița s-a întors încet spre mine, iar în clipa aceea am simțit că tot aerul îmi dispare din plămâni.
Avea același păr blond, prins neglijent într-o coadă.
Aceiași ochi verzi și mari.
Până și mica aluniță de lângă ureche era acolo.
Semăna perfect cu Sofia.
Cu fiica mea pe care o pierdusem.
M-am prins instinctiv de marginea ușii ca să nu cad.
— Nu… nu e posibil…
Copila mă privea speriată, fără să înțeleagă de ce o fixam astfel.
Maria, aflată lângă ea, a intervenit imediat:
— Mami, ea e Ana. S-a mutat recent la școală.
Nu reușeam să-mi desprind privirea de la copil.
Doamna Ionescu, învățătoarea, m-a privit îngrijorată.
— Vă simțiți bine?
Am încercat să mă controlez.
— Da… doar că seamănă foarte mult cu fiica mea.
Dar nici măcar nu am reușit să termin fraza.
În noaptea aceea nu am dormit deloc.
Am scos toate fotografiile vechi și le-am privit una câte una.
Sofia râzând în parc.
Sofia dormind cu ursulețul în brațe.
Sofia la doi ani.
Iar imaginea acelei fetițe de la școală continua să îmi apară în minte.
Era imposibil să fie doar o coincidență.
A doua zi m-am întors la școală.
Am aflat că Ana se mutase recent în oraș împreună cu tatăl ei.
Mama ei murise cu doi ani înainte.
Când am auzit asta, am simțit un nod greu în piept.
După terminarea orelor, am prins curaj și am vorbit cu tatăl ei.
Era un bărbat obosit, trecut de patruzeci de ani, cu o politețe tristă în privire.
— Îmi cer scuze dacă întrebarea mea pare ciudată… dar fiica dumneavoastră seamănă enorm cu copilul meu care a murit.
Bărbatul a rămas tăcut câteva secunde.
Apoi a spus încet:
— Nu sunteți prima persoană care observă asta.
Mi s-a făcut rău instant.
— Ce înseamnă asta?
A oftat și și-a trecut mâna peste față.
— Soția mea nu putea avea copii. Acum câțiva ani am apelat la o clinică privată din București. Ni s-a spus că am primit un embrion donat anonim.
În clipa aceea am simțit că ceva în mine se rupe.
Ajunsă acasă, am început să caut toate actele medicale vechi din perioada în care Sofia fusese internată.
Le-am recitit obsesiv.
Și atunci am observat ceva care îmi scăpase ani întregi.
Nu exista niciodată un diagnostic clar privind moartea ei.
Doar formulări vagi.
„Suspiciune de meningită.”
Atât.
A doua zi am mers direct la spital.
După ore întregi de insistențe, o asistentă în vârstă m-a recunoscut imediat.
Când mi-a auzit numele, a pălit.
— Dumneavoastră sunteți mama fetițelor…
Inima îmi bătea atât de tare încât îmi țiuiau urechile.
— Vreau să știu adevărul. Ce s-a întâmplat cu Sofia?
Femeia a început să plângă.
Și atunci mi-a spus tot.
În noaptea în care Sofia fusese declarată moartă, în secție izbucnise un incendiu la instalația electrică.
Copiii fuseseră mutați în grabă.
În haosul creat, două dosare medicale fuseseră încurcate.
Copilul care murise era altcineva.
Sofia trăise.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
— Atunci unde a fost fiica mea toți anii ăștia?
Asistenta plângea continuu.
— Conducerea spitalului a încercat să ascundă totul. Soțul dumneavoastră a aflat imediat.
Am încremenit.
— Soțul meu știa?
— El a semnat documentele. A spus că dumneavoastră erați prea fragilă psihic și că se va ocupa de situație.
Nu-mi venea să cred.
Când am ajuns acasă, l-am confruntat direct.
Era palid și tremura.
Dar nu a negat nimic.
A început să plângă și mi-a spus că medicii îi explicaseră că Sofia avea nevoie de tratamente complicate și recuperare pe termen lung.
Intrase în panică.
Crezuse că nu vom putea face față.
Și acceptase ca fetița să fie dată spre adopție prin intermediul unei fundații apropiate clinicii.
— Am crezut că îi va fi mai bine așa… șoptea printre lacrimi.
În acel moment am simțit o furie pe care nu o pot descrie.
— M-ai lăsat să plâng ani întregi lângă un mormânt gol?!
Țipătul meu a răsunat în toată casa.
Două săptămâni mai târziu, rezultatele ADN au confirmat adevărul.
Ana era Sofia.
Fiica mea.
Când am luat-o în brațe știind sigur cine este, am început să plâng atât de tare încât aproape nu mai puteam respira.
Maria s-a apropiat încet și ne-a îmbrățișat pe amândouă.
— Acum suntem iar o familie? a întrebat ea timid.
Le-am privit pe cele două fetițe identice și am simțit că, după ani întregi de durere, viața îmi oferea înapoi ceea ce crezusem pierdut pentru totdeauna.
— Da, iubitele mele… acum nimeni nu ne va mai despărți.