Experiența îl învățase pe Moraru să nu ignore niciodată senzațiile care apăreau fără explicație.
În dimineața aceea, privind prăpastia întunecată din fața lui, simțea că misiunea era departe de a se fi încheiat.
Echipa de salvare lucra cu atenție pe versantul abrupt. Corzile erau fixate de stâncă, iar fiecare mișcare era calculată. Unul dintre salvatori, Cristi, cobora lent, luminând pereții cu lanterna și verificând orice urmă care ar fi putut oferi un indiciu.
Urmele de pe rocă erau numeroase, însă nimic nu explica dispariția misterioasă a lui Iulian și a Clarei.
Moraru urmărea totul de sus.
— Fii atent la pasajele înguste, a strigat el.
— Nu-mi fac probleme, răspunse Cristi.
După câteva minute însă, vocea salvatorului s-a schimbat.
Nu mai era sigură.
— Domn’ căpitan… cred că trebuie să vedeți asta.
Moraru a coborât imediat.
Ajuns lângă colegul său, a observat o bucată de lemn fixată neobișnuit între stânci. Nu părea adusă acolo de natură.
Cineva o pusese intenționat.
— Scoateți-o cu grijă, a ordonat.
Lemnul a fost desprins încet.
Din spatele lui s-a deschis o cavitate ascunsă.
Un aer închis și vechi a ieșit din interior.
Înăuntru se afla o cutie metalică afectată de umezeală, dar încă intactă.
Moraru și-a pus mănușile și a ridicat capacul.
Conținutul era puțin, dar suficient pentru a schimba tot cazul.
Câteva bancnote împăturite cu grijă.
Un breloc pe care era gravat numele Clara.
O fotografie ruptă.
Și un bilețel scris în grabă.
Cu inima bătându-i puternic, Moraru a citit mesajul.
„Nu este ceea ce pare. Dacă nu ne mai întoarcem, căutați în șura veche din Poiana Zărneștiului. — I.”
Toți au rămas tăcuți.
Mesajul nu vorbea despre un accident.
Vorbea despre teamă.
Despre cineva care știa că este urmărit.
— Plecăm imediat acolo, a spus Moraru. Și anunțați familia.
În aceeași zi, echipa a ajuns în sat.
La marginea drumului îi așteptau rudele lui Iulian. După cinci ani de întrebări fără răspuns, speranța aproape dispăruse din privirile lor.
Șura menționată în mesaj era o construcție abandonată, uitată de timp.
Acoperișul era deteriorat, iar ușa atârna într-o singură balama.
La prima vedere, interiorul părea complet gol.
Totuși, Moraru a observat ceva ciudat.
O porțiune a podelei părea mult mai nouă decât restul.
— Verificați zona aceea, a cerut.
Detectorul folosit de tehnicieni a reacționat imediat.
Semnalul venea chiar de sub scândurile suspecte.
După ce au îndepărtat podeaua, au descoperit un compartiment ascuns.
În interior se aflau mai multe obiecte păstrate cu grijă.
Documente vechi ale familiei Herlea.
Acte care dovedeau existența unor datorii și conflicte mai vechi.
Un plic cu fotografii.
Și partea lipsă din fotografia găsită în cutia metalică.
Imaginea completă îi arăta pe Iulian și Clara zâmbind împreună, înainte de dispariție.
Moraru a privit fotografia câteva secunde.
Piesele începeau să se așeze.
Nu mai părea o simplă tragedie petrecută pe munte.
Existau indicii clare că cei doi încercaseră să se ascundă.
Poate chiar să scape de cineva.
— Ce urmează? a întrebat unul dintre tehnicieni.
— Urmează să aflăm cine i-a împins în situația asta, a răspuns Moraru.
Familia privea în tăcere din prag.
Fiecare document găsit aducea noi întrebări, dar și speranța că adevărul nu mai era departe.
Când căpitanul a ieșit afară cu fotografia în mână, mama lui Iulian s-a apropiat tremurând.
— Spuneți-mi că ați descoperit ceva.
Moraru a privit-o câteva clipe.
— Am găsit dovada că fiul dumneavoastră și Clara nu au dispărut fără motiv. De acum înainte, nu mai căutăm doar două persoane dispărute. Căutăm răspunsurile pe care cineva a încercat ani întregi să le ascundă.
Pentru prima dată după multă vreme, oamenii adunați acolo nu mai simțeau doar durere și neputință.
Simțeau că drumul spre adevăr se deschisese în sfârșit, iar de această dată nimeni nu avea să-l mai poată închide.