La 04:55 dimineața, telefonul Cristinei a început să sune, tăind liniștea apartamentului ca o lamă.
Persistența apelului i-a trezit pe toți înainte ca cineva să apuce să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat.
Gabriela s-a ridicat încet din fotoliu, încă amețită de somn, iar Vasile a rămas pe marginea canapelei, cu privirea pierdută. Din camera mică, Cristina a întins mâna după telefon fără grabă, apoi a răspuns cu o voce încă adormită:
— Alo…?
Câteva secunde mai târziu, somnul i-a dispărut complet.
S-a ridicat brusc, cu respirația tăiată.
— Ce ai spus?!
Tonul ei devenise ascuțit, aproape panicat.
Vasile și Gabriela s-au privit scurt, fără să spună nimic.
— Nu, nu, n-are cum… Paul nu știe nimic! a continuat Cristina, ridicând vocea.
Din telefon se auzea o voce de bărbat tensionată, aproape furioasă, dar cuvintele nu mai contau. Doar tonul.
Cristina s-a albit la față.
— Nu veni aici! ai înțeles?!
A închis brusc.
Prea târziu.
Ușa camerei alăturate s-a deschis încet.
Paul a apărut buimac, cu părul vâlvoi și tricoul întors pe dos, privindu-i confuz.
— Ce se întâmplă aici?
Cristina a ascuns telefonul reflex.
— Nimic… am vorbit cu mama, a spus rapid.
Gabriela a lăsat un râs scurt să-i scape, fără să vrea. Minciuna era prea evidentă ca să mai fie credibilă.
Paul a făcut un pas înainte.
— Dă-mi telefonul.
— Nu.
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice strigăt.
Vasile a oftat și s-a întors spre fereastră.
— S-a terminat Revelionul ăsta înainte să înceapă, a murmurat.
Paul a intrat în sufragerie, deja complet treaz.
— Cristina, îți mai spun o dată.
— Nu ai niciun drept să-mi controlezi telefonul!
— Și tu ai dreptul să vorbești cu alt bărbat la 05:00 dimineața?
Cristina a izbucnit în plâns aproape instantaneu, dar lacrimile nu aveau consistența șocului real, ci ceva grăbit, defensiv.
— Nu mai suport casa asta! Mama ta mă urăște de la început!
Gabriela a rămas în prag, calmă.
— Nu te uram. Încă.
Cristina a încremenit.
Paul s-a întors spre mama lui.
— Ce vrei să spui?
Gabriela a scos telefonul din buzunar și l-a ridicat ușor.
— Înseamnă că am văzut mesajul.
Culoarea i-a dispărut Cristinei din față.
Paul a luat telefonul și a început să citească.
Secundele se întindeau greu, apăsător.
Neîncredere.
Apoi confuzie.
Apoi ceva care i-a schimbat complet expresia.
Rușine.
Cristina a încercat să intervină:
— Paul, pot să explic…
El a ridicat privirea încet.
— „Thailanda”? „Te pup peste tot”?
Vocea îi era joasă, aproape goală.
Cristina a înghițit în sec.
— A fost o greșeală… eu eram…
— De cât timp? a întrebat el simplu.
Ea nu a răspuns.
Și tăcerea aceea a spus totul.
Vasile a izbucnit brusc:
— Confuză pe banii mei?!
— Tu să taci! a ripostat Gabriela. Jumătate din haosul ăsta e din cauza ta și a plicurilor tale!
Pentru o clipă, casa întreagă părea suspendată.
Paul s-a așezat pe marginea canapelei, ca și cum picioarele nu-l mai țineau.
Afară, ninsoarea începea ușor, liniștit, în contrast absurd cu ceea ce se întâmpla înăuntru.
Salata boeuf de pe masă începuse să-și piardă mirosul festiv și devenise doar grea, neapetisantă.
Cristina și-a luat geanta fără să mai spună nimic.
Nici scuze.
Nici explicații.
A ieșit pe ușă ca o umbră.
Fără să se uite înapoi.
Paul a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi și-a dus mâinile la față.
— Chiar a fost totul o minciună… a spus încet.
Gabriela i-a pus o cană de cafea în față, fără cuvinte inutile.
Vasile a oftat adânc.
— Măcar acum știm.
Paul a ridicat privirea spre ei, obosit, golit de tot.
— Și eu am fost prost.
Pentru prima dată în acea dimineață, Vasile a zâmbit slab.
— Suntem doi.
Gabriela i-a privit pe amândoi și a spus încet, aproape liniștitor:
— Anul ăsta nu-l începem cu iluzii. Îl începem cu adevărul.
Și pentru prima dată în noaptea aceea, casa n-a mai părut doar un loc în care s-a stricat ceva.
Ci unul în care, în sfârșit, nu se mai putea ascunde nimic.