Clara a simțit cum tot ce știa până atunci începe să se fractureze, ca și cum realitatea din jur nu mai putea fi ținută laolaltă.
— Ce tăcere? a întrebat ea, abia reușind să își controleze vocea.
Matei nu a răspuns imediat. S-a așezat încet pe un scaun, cu gestul unui om care a purtat prea mult timp ceva greu și nu mai are forță să stea în picioare.
În cabană, focul trosnea slab, iar vântul lovea pereții cu insistență. Totul părea suspendat într-o liniște apăsătoare.
În cele din urmă, el a vorbit:
— Mama ta nu a murit așa cum ți s-a spus.
Clara a încremenit.
— A murit de boală… a șoptit ea, aproape automat.
Matei a clătinat din cap.
— Asta a fost povestea pe care ți-a spus-o tatăl tău.
Un fior rece i-a coborât pe spate.
— Atunci cum…? a început ea, dar cuvintele i s-au rupt.
Matei a deschis cutia viorii. Lemnul vechi era îngrijit cu grijă, ca un obiect păstrat mai mult din vinovăție decât din utilitate. A mângâiat-o ușor cu degetele.
— Mama ta știa adevărul despre el. Un adevăr care l-ar fi distrus.
Clara a făcut un pas înapoi, instinctiv.
— Nu e posibil…
— Lucrase ani întregi în mină, nu? a continuat el. Dar nu era doar muncitoare. Ținea evidențele.
Clara nu mai clipise.
— Știa tot: salarii, datorii, pierderi… și furturi.
Matei a ridicat privirea spre ea.
— Tatăl tău nu era doar un om dator. Era un om care fura.
Cuvintele au căzut greu, ca o sentință.
— Nu… a murmurat Clara, refuzând să accepte.
— Din banii oamenilor. Din livrări. Din tot ce putea fi ascuns. Iar când mama ta a vrut să spună adevărul…
S-a oprit o clipă.
Liniștea a devenit insuportabilă.
— A murit în aceeași noapte, a spus el, aproape fără voce.
Clara a dus mâna la gură, iar lacrimile au izbucnit fără control.
— Nu… nu poate fi adevărat…
— Nu știu dacă a fost intenționat sau nu, a continuat Matei. Dar a fost consecința lui.
Clara s-a sprijinit de masă, simțind cum totul din jur se prăbușește.
— Scrisoarea…? a întrebat ea printre suspine.
Matei a ridicat-o ușor.
— A vrut să o distrugă. Am luat-o înainte să dispară.
— De ce ai păstrat-o?
El a ezitat o clipă.
— Pentru că tu nu ești el.
Vocea lui s-a schimbat, devenind mai blândă.
— Și pentru că nu era corect să plătești pentru ce nu ai făcut.
Clara l-a privit altfel pentru prima dată. Nu ca pe un necunoscut, ci ca pe cineva care îi ținuse viața în echilibru fără să îi ceară nimic în schimb.
— Căsătoria… a fost reală? a întrebat ea încet.
Matei a expirat greu.
— A fost singura modalitate de a te scoate de acolo. Dacă refuzam, nu te lăsa în pace. Te-ar fi dat altcuiva. Sau mai rău.
S-a ridicat.
— Așa ai ajuns aici. În siguranță.
Clara a rămas tăcută mult timp.
— Banii sunt pentru tine, a adăugat el. Să pleci unde vrei.
A pus punga pe masă.
— Mâine te duc la gară.
Lacrimile i-au curs fără oprire.
Dar nu erau doar durere.
Era și ușurare.
Pentru prima dată, vedea o ieșire.
Dimineața a venit liniștită, ca și cum noaptea nu lăsase urme.
Drumul până la gară a fost scurt, dar greu în tăcerea lui.
Trenul aștepta deja.
Clara s-a întors spre el înainte să urce.
— De ce ai făcut toate astea?
Matei a zâmbit slab.
— Pentru că cineva trebuia să o facă.
Ușile s-au închis încet în urma ei.
De pe peron, el a rămas nemișcat.
Singur.
Dar împăcat.
Clara a strâns scrisoarea la piept.
Și, pentru prima dată, viitorul nu mai era ceva care o ținea prizonieră.
Era ceva ce îi aparținea.