— Domnule doctor, fata mea nu moare pentru că un nenorocit cu verighetă așteaptă să încaseze o poliță de milioane. Intrați în sala de operație. Acum. Semnez tot ce trebuie. Plătesc tot. Și dacă cineva are obiecții, le discutăm după ce copilul meu respiră din nou.
Doctorul l-a privit fix câteva clipe, apoi a dat scurt din cap și s-a întors pe călcâie.
În timp ce Andreea era împinsă spre sala de operație, Mircea a scos telefonul și a format un număr pe care nu-l folosea decât în situații de război.
— Victoria, e urgent.
— Mircea? Ce s-a întâmplat?
— Activează protocolul Omega.
Pe linie s-a lăsat o tăcere scurtă, grea.
— Împotriva cui?
— Alexandru Pavel. Vreau tot: conturi înghețate, datorii cumpărate, bunuri preluate. Casă, mașini, iaht, firme. Până dimineață vreau să nu mai aibă nimic.
— Asta nu mai e strategie. E distrugere totală.
Mircea a privit ușile care se închideau în urma fiicei lui.
— Nu. E consecință.
La 02:20, operația încă nu se terminase.
Holul spitalului era rece, fluorescent, aproape lipsit de viață. Mircea stătea pe un scaun, aplecat în față, cu coatele pe genunchi, dar mintea lui nu mai era acolo.
Era înapoi în timp.
Andreea mică, alergând spre el cu desene copilărești.
„Tati, când o să fiu mare o să am grijă de tine.”
Acum rolurile se inversaseră.
Telefonul a vibrat.
— Totul e gata, spuse Victoria. Conturile sunt blocate. Cardurile respinse. Firma lui e în colaps. I-am cumpărat datoriile prin firme intermediare. Oficial, e la mâna noastră.
Mircea a inspirat adânc.
— Iahtul?
— Preluat. Legal, nu mai are nimic.
Pentru o clipă, Mircea a simțit că aerul intră din nou în piept.
Dar vocea Victoriei a coborât.
— Mai e ceva. Asigurarea.
Mircea s-a încordat.
— Ce asigurare?
— Polița făcută acum două luni. Dacă Andreea murea, Alexandru încasa aproape cinci milioane de euro.
Tăcerea lui Mircea a fost scurtă, dar grea.
Apoi a închis ochii.
Nu mai era un accident prost gestionat.
Era un plan.
În același timp, pe iaht, muzica dispăruse complet. Râsetele se stinseseră, paharele rămăseseră neterminate.
Terminalul de plată refuza orice card.
— Probabil e o eroare, râse Alexandru forțat.
Dar nu mai suna a încredere.
Card după card: respins.
Telefon după telefon: panică.
Când ultimul apel s-a închis, i s-a tăiat respirația.
— Cum adică sunt blocate?!
În jurul lui, invitații începuseră să se ridice discret.
— Cred că ar fi mai bine să plecăm, murmură cineva.
În zece minute, iahtul s-a golit aproape complet.
Rămași doar el, femeia de lângă el și liniștea mării.
Apoi a venit mesajul.
„Iahtul a fost preluat. Aveți până la ora 08:00 să părăsiți proprietatea.”
Alexandru a făcut un pas înapoi.
Pentru prima dată, nu mai controla nimic.
La spital, după aproape cinci ore, ușile sălii de operație s-au deschis.
Doctorul și-a scos masca, obosit, dar calm.
Mircea s-a ridicat instant.
— Fiica mea?
Un zâmbet scurt, profesional.
— A supraviețuit.
Aerul din pieptul lui Mircea a explodat într-o eliberare tăcută. S-a întors puțin, ascunzându-și lacrimile.
Doctorul a continuat însă:
— Și mai e ceva. Am găsit urme de sedative puternice în sânge. Nu e compatibil cu un simplu accident.
Privirea lui Mircea s-a întunecat complet.
Totul se lega perfect: sedativele, accidentul, polița, graba, petrecerea.
Nu fusese ghinion.
Fusese scenariu.
Dimineața, la 07:50, Alexandru ajunsese la vila din Mamaia.
Poarta era deschisă.
Prea deschisă.
Două mașini de executori îl așteptau în față.
— Domnule Pavel, bunurile au fost executate pentru recuperarea datoriilor.
— Imposibil! Asta e casa mea!
— Nu mai este.
Înăuntru, vila era deja aproape goală.
Dispăruseră tablouri, obiecte de lux, seiful, mașinile.
Telefonul a vibrat.
Număr necunoscut.
— Ascultă-mă bine, Alexandru, spuse Mircea calm. Nu mai ai nimic. Nici bani, nici influență, nici scăpare.
— Pot explica…
— Nu vei explica mie.
Pauză.
— Vei explica poliției.
Sirenele au umplut strada înainte ca Alexandru să mai poată spune ceva.
Când i-au pus cătușele, vecinii priveau de la ferestre. Unii filmau. Alții șușoteau.
Masca lui perfectă se prăbușea în public.
În spital, Mircea a intrat în salon.
Andreea era palidă, slăbită, dar conștientă.
Când l-a văzut, a zâmbit slab.
— Tati…
El i-a luat mâna imediat.
— Ești în siguranță. S-a terminat.
Ea a început să plângă încet.
Iar Mircea, pentru prima dată în viață, a înțeles că puterea nu înseamnă bani, control sau răzbunare.
Înseamnă doar să mai ai pe cine ține de mână atunci când lumea se prăbușește.