Andrei mergea câțiva pași în urma ei, fără să spună nimic, dar cu o tensiune în umeri care îi trăda fiecare gând.
Ecoul pantofilor Anei se lovea de pereții reci ai coridorului, până când cei doi au ajuns în fața bibliotecii vechi, ascunsă în aripa tăcută a casei.
Ea s-a oprit brusc și s-a întors spre el.
— Nu avem mult timp.
Andrei a privit-o fix, fără să clipească.
— Atunci începe să vorbești. Acum.
Ana a inspirat adânc și a scos din buzunar un plic vechi, decolorat, ca și cum ar fi fost ascuns de ani întregi.
— Mama mea a lucrat aici.
— Știu.
— Nu știi nimic, a spus ea apăsat.
I-a întins plicul.
Andrei l-a deschis încet. Înăuntru era o fotografie îngălbenită: o femeie tânără ținând un copil în brațe. Lângă ea, tatăl lui.
Pe spate, scrisul tremurat:
„Pentru băiatul nostru. Va veni ziua adevărului.”
Pentru prima dată, expresia lui Andrei s-a schimbat.
— De unde ai asta?
— De la mama mea. Înainte să moară.
Tăcerea s-a lăsat grea între ei, apăsătoare ca un aer fără oxigen.
— Spune-mi direct ce vrei, a spus el încet.
Ana a ridicat privirea.
— Nu sunt doar o angajată aici.
Andrei a încremenit.
— Ce înseamnă asta?
Vocea ei a tremurat doar o secundă.
— Suntem frați.
Cuvântul a căzut ca o lovitură.
Andrei a făcut un pas înapoi.
— Nu te juca cu mine.
— Nu mă joc. Mama mea a avut o relație cu tatăl tău. Când a rămas însărcinată, a fost împinsă să dispară. Plătită. Mutată. Ținută departe. Dar adevărul nu a dispărut niciodată.
Andrei strângea fotografia atât de tare încât hârtia aproape se rupea.
— Tatăl meu a murit.
— A murit fără să-ți spună.
Ana avea lacrimi în ochi, dar vocea îi rămânea fermă.
— Am aflat totul după ce mama a murit. Și am venit aici pentru că nu mai puteam trăi fără să știu cine sunt cu adevărat.
Andrei a râs scurt, gol.
— Și de ce îmi spui asta acum?
— Pentru că logodna asta nu e ce pare.
Privirea lui s-a întărit.
— Continuă.
— Familia ta nu vrea o uniune. Vor să te elimine. Să te compromită. Să preia totul prin tine și apoi să te scoată din joc. Diana știe. Mama ta știe. Toți știu. Mai puțin tu.
Andrei a rămas nemișcat câteva secunde, ca și cum mintea lui refuza să accepte piesele care se așezau prea repede.
— Și tu cum ai aflat?
— I-am auzit. Discutau despre asta. Despre acuzații, despre preluarea companiei, despre cum vei fi înlăturat după nuntă.
În acel moment, ușa bibliotecii s-a deschis.
Mama lui stătea în prag.
Palidă.
Prea calmă.
— Cine ți-a spus? a întrebat ea încet.
Ana a înțeles imediat răspunsul.
Femeia știa.
Andrei s-a întors spre ea, iar vocea lui s-a rupt în furie:
— E adevărat?
Mama lui a închis ochii o clipă.
Când i-a deschis, părea mai bătrână decât fusese vreodată.
— Tatăl tău a greșit mult… dar pe ea a iubit-o.
Ana a făcut un pas înapoi, ca și cum aerul devenise prea greu.
— Și eu? a izbucnit ea. Eu ce am fost aici? O piesă de decor?
Femeia nu a răspuns.
Dincolo de ușă se auzeau pași grăbiți, voci, agitație. Lumea de afară încă nu știa că totul se prăbușea.
Andrei a inspirat adânc. O singură dată. Ca și cum încerca să nu se rupă.
A privit fotografia.
Apoi pe Ana.
Și ceva în el s-a schimbat definitiv.
Nu mai era control. Nu mai era siguranță.
Era un om care descoperea că toată viața lui fusese construită pe o minciună bine împachetată.
Câteva minute mai târziu, Andrei a intrat în salon.
Zgomotul s-a stins imediat.
Toți s-au întors spre el.
Diana zâmbea încă, convinsă că totul merge conform planului.
Andrei a ridicat paharul.
— Am o veste pentru toată lumea.
Tăcere.
— Logodna nu mai are loc.
Diana a încremenit.
Mama ei s-a ridicat brusc.
— Andrei, gândește-te!
Dar el nu s-a oprit.
— Și încă ceva… Ana nu mai lucrează aici.
Pauză.
— Este sora mea.
Salonul a explodat.
Voci, țipete, pahare lovindu-se, întrebări aruncate una peste alta.
Dar Andrei nu mai asculta nimic.
S-a apropiat de Ana, i-a pus haina pe umeri și a privit-o calm.
— Hai.
— Unde?
El a inspirat ușor.
— De data asta… acasă.