Andrei a rămas în prag câteva secunde, doar privind-o.
Bianca purta un pulover simplu, prea larg pentru corpul ei încă slăbit, dar stătea dreaptă. Fără perfuzii. Fără mirosul acela de spital care i se lipise de amintiri luni întregi.
Doar cafeaua care fierbea încet și lumina de dimineață pe fața ei.
— Da, am mâncat, a răspuns el, dar vocea i-a ieșit mai moale decât voia.
Bianca a zâmbit ușor.
— Minți.
El a ridicat din umeri, recunoscând fără luptă.
— Poate puțin.
S-a apropiat de masă și s-a așezat. Încă îi era greu să creadă că diminețile lor puteau arăta așa. Fără teamă. Fără telefoane de la doctori. Fără număratul orelor între tratamente.
Bianca a pus o farfurie în fața lui.
— Mănâncă.
— Comandă de la medic?
— Ordin de la viață, a spus ea, simplu.
Andrei a zâmbit pentru prima dată în dimineața aceea.
A luat o gură și a închis ochii o clipă. Gustul banal de pâine prăjită i s-a părut ceva enorm. Normalul devenise un lux pe care nu mai îndrăznea să-l ignore.
Bianca s-a așezat vizavi de el.
— Știi la ce mă gândeam azi-noapte? a întrebat ea.
El a ridicat privirea.
— La ce?
Ea a tras aer adânc.
— Că nu mai vreau să trăim ca și cum totul e „împrumutat”. Ca și cum fiecare zi e temporară.
Andrei a tăcut.
Cuvintele astea le-ar fi spus altfel, într-o altă viață. Într-o viață în care nu știa cât de repede se poate rupe totul.
— Nu mai e temporar, a spus el încet.
Bianca l-a privit atent.
— Nici noi?
El a ezitat o fracțiune de secundă. Apoi a clătinat din cap.
— Nu dacă nu mai fugim.
Liniștea care a urmat nu a fost grea. A fost clară. Ca o foaie nouă.
Bianca a întins mâna peste masă și i-a atins degetele.
Nu ca o rugăminte.
Ci ca o alegere.
— Atunci hai să rămânem, a spus ea.
Andrei a strâns ușor mâna ei.
— De data asta, rămân.
Din bucătărie se auzea doar fierbătorul care se oprise și zgomotul slab al orașului de afară. Nimic spectaculos. Nimic „de film”.
Doar viață.
Așa cum era ea când nu mai era întreruptă de frică.
Iar în dimineața aceea simplă, fără promisiuni mari și fără cuvinte perfecte, au înțeles amândoi același lucru:
că uneori vindecarea nu arată ca o victorie.
Arată ca o zi obișnuită în care nu mai pleacă nimeni.