Maria a rămas o secundă nemișcată, cu mâinile pe marginea mesei, ca și cum lemnul ar fi putut s-o țină în picioare.
Apoi sunetul al doilea a venit mai aproape.
Nu era haos încă. Era mai rău: era organizare. Pași rapizi pe pietriș, ordine strigate scurt, metalul porților lovit de ceva greu. Vila, care până atunci părea o fortăreață, începea să sune ca un loc care putea fi spart.
Matei a trecut în fugă pe lângă ea.
— În bucătărie. Acum.
Maria nu s-a mișcat.
— Aurel e acolo.
— Tocmai de asta.
Pentru o clipă, s-a uitat la el fără să înțeleagă. Apoi a înțeles prea bine.
A fugit pe coridor, desculță aproape, simțind recele marmurei prin tălpile pantofilor. Ușa spre hol era deschisă. Afară, lumina farurilor tăia curtea în fâșii albe.
Aurel stătea în mijlocul intrării, fără să se ascundă.
În fața lui, umbrele.
Oameni cu fețele acoperite parțial, armele jos, dar pregătite.
— Ai îmbătrânit, Aurel, s-a auzit o voce din întuneric.
Aurel nu a răspuns imediat. A inspirat încet, ca un om care își amintește o rană veche.
— N-am îmbătrânit, Cezar, a spus el în cele din urmă. Doar n-am mai fugit.
Maria a simțit cum i se strânge stomacul.
Unul dintre bărbați a făcut un pas înainte, dar Aurel a ridicat mâna ușor. Nu era un gest de forță. Era unul de control.
— Dacă ați venit pentru mine, atunci terminați repede. Dar dacă ați venit pentru casă… ați greșit ușa.
Cezar a râs scurt.
— Casa asta e doar o amintire. Tu ești problema.
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât zgomotul împușcăturilor.
Din interior, Maria a făcut un pas fără să vrea. Podeaua a scârțâit.
Aurel a întors foarte puțin capul.
Nu o vedea direct, dar știa că e acolo.
Și pentru o fracțiune de secundă, expresia lui s-a schimbat.
Nu mai era omul care conducea.
Era omul care avea ceva de pierdut.
— Maria… a spus el încet, fără să-și ia ochii de la întuneric. Nu ieși.
Cezar a observat privirea.
Și a zâmbit.
— Asta e nou.
A făcut un semn scurt.
Doi bărbați au început să se miște lateral, încercând să ocolească intrarea.
Aurel a oftat.
— V-am dat șansa să plecați.
Apoi s-a auzit un singur foc de armă, clar, controlat — nu din panică, ci din decizie.
Dar nu a fost haosul pe care Maria îl aștepta.
A fost disciplină.
Din spatele vilei, luminile s-au aprins brusc. Uși laterale s-au deschis. Umbrele din interior au răspuns.
Matei apăruse din altă parte, deja poziționat, calm într-un mod înfricoșător.
Maria a rămas blocată în pragul bucătăriei, înțelegând târziu că nu era o invazie.
Era o confruntare care fusese așteptată.
Și ea nu fusese invitată întâmplător în casă.
În curte, Aurel a făcut un pas înainte.
— Cezar… ultima dată îți spun. Pleacă.
Pentru prima dată, vocea lui nu mai avea oboseală.
Avea hotărâre.
Iar Maria a înțeles ceva ce o făcu să înghețe complet:
omul pe care îl crezuse bolnav și rupt… nu era deloc la final.
Era doar în pauză înainte de războiul lui final.