Am rămas cu telefonul lipit de ureche, fără să găsesc imediat un răspuns.
— M-ați protejat… de copiii dumneavoastră? am întrebat în cele din urmă, mai mult ca să verific că aud corect decât ca să primesc un răspuns.
Doamna Dumitrescu a inspirat încet, de parcă fiecare cuvânt îi costa.
— Nu de ei în forma în care îi vezi tu. De ce ar fi devenit dacă nu opream totul acum.
Am simțit un fior rece pe șira spinării.
Din bucătărie se auzea frigiderul vechi pornind și oprindu-se. Atât de banal, încât aproape părea absurd în comparație cu ce spuneam.
— Stan… a continuat ea, vocea mai joasă acum. Plângerea pe care am depus-o azi nu e doar o formalitate. Odată ce începe ancheta, nu mai pot controla reacția lor.
Am strâns telefonul mai tare.
— Și eu ce rol mai am în povestea asta?
A tăcut o secundă prea lungă.
— Acum nu mai ai niciun rol. De asta te-am sunat.
M-am ridicat brusc.
— Cum adică „niciun rol”? M-ați făcut să cred că sunt hoț, m-ați împins afară din casă, m-ați trimis la notar… și acum îmi spuneți că nu mai am niciun rol?
Vocea ei nu s-a schimbat.
— Pentru că pericolul real nu era să fii acuzat pe nedrept. Pericolul era să rămâi acolo când începea haosul.
Am închis ochii o clipă.
În mintea mea s-au amestecat imaginile: copiii ei, camerele de supraveghere, dosarele, notarul, apartamentul „pentru copiii mei”…
— Ce urmează să se întâmple? am întrebat.
De data asta, răspunsul a venit imediat.
— Mâine dimineață, casa va fi percheziționată.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Și copiii dumneavoastră?
— Vor încerca să se salveze unii pe alții. Asta fac mereu. Dar de data asta nu mai au ce ascunde sub covor.
A urmat o pauză.
Apoi vocea ei s-a înmuiat puțin.
— Stan… vreau să pleci din oraș în noaptea asta.
Am râs scurt, fără umor.
— Nu mai pot fugi nicăieri. Am trei copii.
— Tocmai de asta. Dacă rămâi, o să fii tras în fiecare interogatoriu, în fiecare presiune, în fiecare minciună pe care vor încerca s-o construiască.
M-am uitat spre camera unde dormeau copiii.
Pentru prima dată în seara aia am simțit că liniștea lor e ceva fragil, nu ceva sigur.
— De ce eu? am întrebat din nou, mai încet. De ce chiar eu?
Doamna Dumitrescu a lăsat aerul să iasă lent.
— Pentru că ești singurul om care a fost acolo fără să ceară ceva în schimb. Și uneori, Stan… oamenii de genul ăsta sunt singurii care mai pot pleca întregi dintr-o poveste murdară.
A închis.
Fără dramă.
Fără avertisment final.
Doar un ton întrerupt brusc, ca o ușă închisă încet, dar definitiv.
Am rămas cu telefonul în mână câteva secunde.
Apoi m-am dus la geam.
Orașul era liniștit.
Prea liniștit.
Și pentru prima dată nu m-am mai întrebat dacă sunt vinovat sau nevinovat.
M-am întrebat doar cât de repede se destramă o viață atunci când cineva decide că tu ești piesa de care nu mai are nevoie.