Sebastian nu a mai spus nimic timp de câteva secunde. Doar a rămas cu privirea fixată pe ecranul stins, ca și cum vocea lui Toma Marinescu încă mai plutea în aerul din cameră.
Mihai a rupt tăcerea primul.
— Dacă filmarea e reală… atunci nu a fost accident. A fost o execuție acoperită.
Sebastian a închis laptopul încet.
— Nu „dacă”. A fost.
Deasupra lor, în camera mică a casei de la marginea zonei Cernica, gemenii dormeau pentru prima dată fără frică. Dar liniștea aceea fragilă era doar o pauză înaintea furtunii.
Sebastian și-a scos telefonul și a trimis un singur mesaj:
„Blocați toate ieșirile din București. Ramona nu trebuie să dispară.”
Apoi s-a ridicat.
— O găsim înainte să șteargă orice urmă.
Mihai a ezitat.
— Și copiii?
Sebastian a privit spre etaj.
— De acum, ei nu mai sunt o piesă dintr-un joc. Sunt motivul pentru care jocul se termină.
În același timp, într-un alt capăt al orașului, numele Ramonei Olteanu începea să apară pe ecranele echipelor de supraveghere din aeroportul București. Cineva o văzuse schimbând mașina. De două ori.
Și fiecare minut pierdut îi dădea mai mult spațiu să dispară.
Sebastian a ieșit în noapte fără să mai aștepte.
Pentru prima dată, nu mai acționa ca un om care investighează.
Ci ca cineva care înțelesese ceva simplu și ireversibil:
adevărul nu mai era suficient.
trebuia recuperat înainte să fie îngropat împreună cu încă o viață.