…Și exact când am crezut că totul se terminase, telefonul a vibrat din nou.
Număr necunoscut.
Am ezitat o secundă. Bunicul dormea în camera alăturată, liniștit pentru prima dată după mulți ani.
Am ieșit pe terasă și am răspuns.
— Da?
Vocea de la capăt era calmă. Prea calmă.
— Ana.
Am înlemnit.
Nu-mi mai auzisem numele spus așa de ani întregi.
— Cine ești?
O pauză scurtă.
— Cineva care a urmărit cazul tău de la început. Și care vrea să-ți spună că ai făcut o greșeală.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Dacă te referi la arestarea părinților mei, nu a fost o greșeală. A fost legea.
Un râs scurt, fără umor.
— Legea e doar suprafața. Tu ai atins ceva mai adânc.
Am privit în curte. Pomi tineri, plantați de mine cu o săptămână înainte.
— Spune direct ce vrei.
Vocea s-a schimbat ușor.
— Dosarul pe care l-ai deschis nu se oprește la vila aia. Familia ta a fost doar o piesă mică într-un sistem mai mare.
Am rămas nemișcată.
— Și acum?
— Acum ai două opțiuni, Ana. Continui. Și atunci vei afla cât de departe merge. Sau te oprești aici și rămâi cu ce ai salvat.
Am zâmbit amar.
— Ai sunat greșit persoana.
— Nu cred.
Și apoi a spus ceva care m-a făcut să închid ochii.
— Pentru că și bunicul tău știe mai multe decât ți-a spus.
Am închis apelul.
Inima îmi bătea în urechi.
Am rămas pe întuneric câteva minute, fără să mă mișc.
Când m-am întors în casă, bunicul era treaz.
Stătea pe marginea patului, cu privirea în podea.
— Ai primit apelul, nu?
Am încremenit.
— Tu… știi cine a fost?
A ridicat încet ochii spre mine.
Pentru prima dată, părea altcineva.
— Ana… nu toate lucrurile pe care le salvezi sunt întâmplătoare.
Și atunci am înțeles că dreptatea abia acum începea.
Nu se terminase nimic.
Doar se schimbase direcția.