În încăpere s-a așternut o liniște scurtă, în timp ce Ana o ținea strâns pe Ioana la piept.
— Nu, — a spus ea hotărât. — Nu îi tundem părul.
Doamna Maria a reacționat imediat, vizibil indignată:
— Cum adică nu? Nu se poate așa ceva!
Mihai a intrat în cameră mai încet, dar ferm.
— Mamă… e suficient. Terminăm discuția aici.
— Deci o susții pe ea? a izbucnit femeia.
— O susțin pe soția mea.
Tensiunea a rămas în aer, grea, nespusă, dar definitivă.
În ziua aniversării, Ana a îmbrăcat-o pe Ioana într-o rochiță albă, simplă, dar delicată.
— Ce copil frumos!
— Și ce păr bogat are!
Privirile invitaților se opreau mai ales asupra micuței.
Doamna Maria încerca să zâmbească, dar îi ieșea doar o expresie rigidă.
— Chiar nu i-ați tuns părul până acum? a întrebat cineva curios.
Ea a ezitat o clipă, apoi a răspuns mai încet decât de obicei:
— Nu… nu i l-am tuns.
Mai târziu, când lucrurile s-au mai liniștit, s-a apropiat de Ana.
— Poate… am greșit în unele privințe, a spus ea cu greu.
Ana a privit-o calm.
— Se mai schimbă oamenii. Câteodată chiar atunci când nu te aștepți.
Doamna Maria a dat ușor din cap, fără să mai spună nimic.
Ioana a scos un sunet vesel, iar liniștea din cameră s-a topit într-o atmosferă caldă, aproape împăcată.