— Elena… m-ai speriat puțin. Nu te așteptam aici.
— Nici eu nu mă așteptam să aud asta despre mine.
Cele două prietene din spatele Biancăi au tăcut brusc. Una și-a coborât privirea, cealaltă s-a prefăcut că butonează telefonul.
— Hai, nu o lua personal — a intervenit Bianca, cu un zâmbet forțat. — A fost o glumă.
Elena a privit-o lung.
— O glumă? Mă numești „fată împuțită de la țară” și o numești glumă?
Zâmbetul Biancăi s-a întărit, aproape sfidător.
— Nu face scenă aici. E petrecerea mea, într-un hotel de lux, nu în satul tău.
Pentru o clipă, Elena nu a mai simțit nici nervi, nici teamă.
Doar o liniște rece.
— Ai dreptate — a spus ea calm. — Chiar e un hotel de lux.
Bianca a ridicat bărbia, mulțumită.
— Exact. Atunci comportă-te ca atare.
Elena a privit-o direct în ochi.
— Tocmai de aceea mă întreb cum sunt tratați oamenii aici… în proprietatea mea.
Râsul Biancăi a fost scurt și ironic.
— Proprietatea ta?
Înainte ca tensiunea să explodeze, un bărbat în costum gri impecabil a apărut pe coridor. Directorul hotelului.
— Doamna Elena, totul este în regulă? Am fost anunțat că ați ieșit din salon.
Privirea Biancăi s-a schimbat instantaneu.
— Doamna…?
Directorul a înclinat ușor capul.
— Doriți să intervin în desfășurarea evenimentului?
Tăcerea a devenit apăsătoare, aproape fizică.
Elena a inspirat adânc.
— Nu încă, domnule Dumitrescu. Mai întâi vreau să discut cu fratele meu.
Bianca a încercat să spună ceva, dar nu i-a mai ieșit nicio vorbă.
Elena s-a apropiat un pas.
— „Fata de la țară” e proprietara hotelului în care îți sărbătorești logodna.
Pentru prima dată în acea seară, Bianca nu a mai avut replică.
Dar adevărata ruptură abia începea.
Când s-au întors în salon, muzica încă se auzea, paharele se ridicau, iar invitații râdeau fără să știe ce se întâmplase pe hol. Doar Bianca intra în urma ei, rigidă, cu privirea încordată.
Andrei s-a ridicat imediat.
— Ce s-a întâmplat?
Vocea lui era joasă, nesigură.
Elena l-a privit o clipă. Îi vedea oboseala din privire, o oboseală care nu avea legătură cu hainele scumpe sau cu rolul pe care îl juca.
— Trebuie să vorbim — a spus ea.
Bianca i-a luat repede brațul.
— Iubire, nu e nimic. Sora ta exagerează.
Elena a zâmbit amar.
— Eu exagerez?
Andrei se uita confuz între ele.
— Cine îmi explică și mie?
Bianca și-a regăsit rapid tonul controlat.
— Nu e nimic. Doar o neînțelegere. Sora ta a făcut o scenă.
Elena a scos telefonul și i-a întins o fotografie lui Andrei.
Factura de avans. Numele firmei ei era clar: SC ELENA TOUR INVEST SRL.
Andrei a clipit.
— Tu… tu ești proprietara hotelului?
Bianca a râs forțat.
— Hai, asta e ridicol…
În acel moment, directorul hotelului s-a apropiat de masa principală cu o mapă.
— Bună seara. Am adus documentele pentru semnarea finală de mâine.
A așezat actele pe masă.
Sigla hotelului și numele Elenei erau vizibile pentru toți.
Salonul a amuțit.
Câteva persoane și-au dus mâna la gură. Altele s-au uitat una la alta, fără cuvinte.
Andrei nu se mișca.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat el încet.
Elena a coborât privirea.
— Pentru că voiam să mă vezi ca pe sora ta, nu ca pe cineva de la care trebuie să obții ceva.
Bianca a fost prima care a izbucnit.
— Deci asta era? Ne-ai păcălit pe toți?
Elena a ridicat privirea.
— Pe cine am păcălit?
— Te-ai prefăcut că ești… simplă!
— Nu m-am prefăcut nimic. Tu ai decis ce înseamnă „simplu”.
Vocea Biancăi a devenit ascuțită.
— Ne-ai întins o capcană!
Andrei a privit-o lung.
— Bianca… chiar ai spus toate acele lucruri?
— Erau glume!
— Ai jignit-o.
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice scandal.
Mama Elenei s-a ridicat încet de la masă.
— Nu, Bianca. Nu așa se fac glumele.
Toți s-au întors spre ea.
— Am fost săraci, da. Dar nu am învățat niciodată să călcăm pe alții ca să urcăm noi.
Pentru prima dată, Bianca nu a mai avut nimic de spus.
Andrei a scos cutia inelului din buzunar.
— Cred că am uitat ceva important — a spus el.
Bianca s-a încordat.
— Ce faci?
El a închis ochii o clipă.
— Încerc să-mi amintesc cine eram înainte să-mi fie rușine de cine sunt.
A pus inelul pe masă.
Un murmur a trecut prin salon.
Bianca a izbucnit în lacrimi de furie.
— Mă faci de rușine!
Andrei a răspuns încet:
— Nu eu te-am schimbat.
Ea a plecat aproape alergând, urmată de cei care încă încercau să salveze aparențele.
Ușile s-au închis.
Liniște.
Apoi mama a început să plângă.
Elena a îmbrățișat-o fără să spună nimic. Andrei s-a alăturat după câteva secunde.
Pentru prima dată, nu mai conta nimic altceva.
Mai târziu, pe terasa hotelului, orașul se aprindea sub cerul rece.
Andrei a vorbit primul:
— Îmi pare rău.
— Știu.
— Am crezut că dacă mă schimb, o să fiu acceptat.
Elena a zâmbit ușor.
— Cine își uită rădăcinile nu găsește niciodată liniște.
El a oftat.
— Tu ai fost mereu mai puternică.
— Nu. Eu doar nu m-am ascuns.
Vântul aducea miros de ploaie.
Și pentru prima dată în acea noapte, acel miros nu mai părea al rușinii. Ci al începutului.