Pentru o clipă, totul a rămas suspendat între noi, ca și cum strada însăși uitase să mai continue.
Ea încă avea pe chip un zâmbet firav, rămas de la cântec, dar s-a stins repede când a observat felul în care o priveam.
Probabil păream deplasat: un bărbat trecut bine de cincizeci de ani, încremenit pe marginea trotuarului, cu ochii umezi și respirația tăiată.
— Vă simțiți bine? a întrebat ea, încet.
Vocea ei m-a lovit mai tare decât m-aș fi așteptat.
Era ceva acolo… ceva familiar.
Am încercat să răspund, dar din mine a ieșit doar o întrebare:
— De unde știi melodia asta?
Fata a clipit, ușor surprinsă.
— Mama mea o cânta mereu, când eram mică.
„Mama mea.”
Cuvintele acelea au căzut greu, ca o piatră.
— Cum o chema? am întrebat, aproape fără glas.
A ezitat o clipă.
— Elena.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Soția mea purtase același nume.
M-am sprijinit instinctiv de un stâlp, ca să nu pierd echilibrul. Fata m-a privit mai atent, îngrijorarea i se citea în ochi.
— Domnule… sigur sunteți bine?
Am inspirat adânc.
— Fiica mea… dispărută… cânta aceeași melodie.
Pentru o clipă, expresia ei s-a schimbat complet.
— Îmi pare rău… a spus ea încet.
Am dat din cap, încercând să-mi adun gândurile.
— Câți ani ai?
— Douăzeci și doi.
Exact vârsta pe care ar fi avut-o.
Zgomotul orașului continua în jur, dar pentru mine totul devenise îndepărtat, ca prin sticlă.
Fata și-a strâns husa chitarei.
— Cum o chema pe fiica dumneavoastră?
Mi-a fost greu să rostesc numele.
— Ana.
A rămas nemișcată câteva secunde.
Apoi, aproape șoptit:
— Eu… am fost adoptată.
Aerul parcă s-a rupt în două.
Ea însăși părea surprinsă că spusese asta.
— Nu știu multe despre familia mea biologică… doar că am fost găsită într-o gară din Brașov.
Brașov.
Ultimul loc în care fusese văzută Ana.
Mi-au tremurat mâinile fără să le mai pot controla.
— Aveai ceva la tine? am întrebat cu voce stinsă.
Fata și-a dus privirea în jos, căutând în memorie.
— O brățară… cred că încă o am.
A deschis încet geanta, cu mișcări nesigure.
— Mama adoptivă mi-a spus că o purtam când am fost găsită.
A scos o brățară subțire, uzată de timp.
Am privit-o fără să mai respir.
Era aceea.
Zgârietura aceea mică, aproape invizibilă, pe care o știam atât de bine… de la joaca Anei, într-o vară la mare.
Totul în mine s-a oprit.
— De unde…? a șoptit ea, văzându-mi reacția.
Nu mai puteam vorbi.
Lacrimile au început să curgă fără să le pot opri.
Fata a făcut un pas înapoi, speriată.
— Domnule…
— Eu sunt tatăl tău, am spus, frânt.
Liniștea care a urmat a fost aproape ireală.
Pentru o clipă, am crezut că va fugi. Că va nega totul.
Dar și-a dus mâna la gură, exact ca mama ei când era copleșită.
— Nu… nu e posibil…
Am început să vorbesc. Tot. Fără oprire. Despre ziua în care dispăruse. Despre căutări. Despre nopțile în care nu mai știam dacă să sper sau să renunț.
Despre Elena.
La numele ei, fata a tresărit.
— Mama mea…?
Am închis ochii o secundă.
— A murit. Dar nu a încetat niciodată să te caute în gând.
A început să plângă în liniște.
Stăteam acolo, pe trotuar, doi oameni legați de o viață pierdută și regăsită prea târziu.
Mai târziu, într-o cafenea mică, mi-a arătat fotografii, amintiri, bucăți din viața ei de după.
O chema acum Mara.
Și, deși durerea pierderii anilor era acolo, la fel de puternică, era și altceva: ușurarea că trăise, că fusese crescută, că avusese o viață.
Când am ieșit, ploua mărunt.
Am rămas sub acoperișul cafenelei fără să spunem nimic o vreme.
Apoi ea s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
Și în acel gest simplu, am recunoscut parfumul copilăriei ei.
Pentru prima dată după șaptesprezece ani, timpul nu a mai părut un gol.
A devenit, în sfârșit, întâlnire.