În clipa aceea, Lidia a înțeles că adevărata luptă nu era pentru o vacanță, ci pentru dreptul de a nu-și mai pune viața pe ultimul loc.
— Și eu de câte ori ți-am spus că vreau să văd marea? întrebă ea, încercând să-și stăpânească emoțiile. De fiecare dată am renunțat pentru rate, pentru cheltuieli și pentru alte urgențe.
Sergiu părea incapabil să o asculte. Se plimba agitat prin sufragerie, gesticulând nervos.
— Trebuie să anulezi rezervarea! Mama are nevoie de bani pentru renovarea băii. Dacă nu o ajutăm, nu vom mai avea liniște.
Lidia l-a privit lung.
— Iar eu? Crezi că eu am avut liniște în toți anii aceștia?
El și-a pierdut răbdarea.
— O baie stricată este mai importantă decât un concediu!
Atunci ceva s-a schimbat în ea.
Nu mai era vorba despre biletele cumpărate sau despre destinația visată.
Era vorba despre faptul că, ani întregi, dorințele ei fuseseră mereu amânate în favoarea altora.
În bucătărie plutea mirosul cinei încălzite pentru a doua oară, iar liniștea dintre ei devenea tot mai apăsătoare.
Lidia s-a așezat încet pe un scaun.
— Sergiu… sunt obosită.
El s-a oprit din mers.
— Obosită de ce?
Ea și-a ridicat privirea.
— De ani întregi trăiesc după nevoile tuturor, mai puțin ale mele. Am acceptat economii, am renunțat la lucrurile care îmi făceau plăcere și am muncit cot la cot cu tine ca să terminăm de plătit casa. Când, în sfârșit, am crezut că putem respira, îmi ceri din nou să renunț.
Sergiu a dat din mână.
— Exagerezi. E doar o vacanță.
Lidia a clătinat încet din cap.
— Nu. Pentru mine este dovada că și eu contez.
Între ei s-a așternut o tăcere grea.
Ea a luat plicul în care păstra biletele și l-a pus în geantă.
— Peste două săptămâni plec. Mi-ar plăcea să vii cu mine, dar dacă alegi altceva, voi merge singură.
Sergiu a rămas fără cuvinte.
În zilele care au urmat, Lidia a început să facă gesturi mărunte pe care le amânase ani întregi.
Și-a cumpărat o cafea în drum spre serviciu, fără să se simtă vinovată.
A ales fructele care îi plăceau, fără să calculeze fiecare bănuț.
Și-a cumpărat o rochie într-o culoare pe care o evitase mereu, spunându-și că nu este o cheltuială necesară.
Cei din jur au observat schimbarea.
— Parcă radiezi, i-a spus o vecină.
Lidia a zâmbit.
Nu hainele o schimbaseră.
Ci hotărârea de a nu se mai abandona pe sine.
La câteva zile distanță, telefonul a sunat din nou.
Era soacra ei.
Cu aceeași voce plină de reproșuri, îi cerea bani pentru renovarea băii.
Lidia a ascultat-o până la capăt.
Apoi a răspuns liniștit:
— Îmi pare rău, dar de data aceasta nu pot. Mi-am făcut alte planuri.
Replica a fost urmată de nemulțumiri și acuzații.
Ea nu a mai intrat în nicio explicație.
A închis telefonul și a ieșit afară.
Aerul proaspăt și mirosul ierbii proaspăt cosite i-au adus aminte de copilărie, de verile simple petrecute la bunici și de vremurile în care fericirea nu depindea de sacrificii nesfârșite.
În dimineața plecării și-a pregătit bagajul fără grabă.
A împachetat câteva haine ușoare, costumul de baie, un roman pe care voia de mult să-l citească și fotografia părinților ei.
Sergiu privea în tăcere din prag.
Încă nu găsise puterea să decidă dacă va continua să trăiască după voința mamei sale sau dacă își va construi propria familie alături de soția lui.
Când mașina care urma să o ducă la aeroport a sosit, Lidia și-a luat valiza și s-a întors spre el.
— Dacă vrei să fim împreună, încă mai ai timp să urci alături de mine.
El nu a răspuns.
Lidia a ieșit din casă fără să privească înapoi.
Câteva ore mai târziu, privind întinderea nesfârșită a mării, a simțit că, pentru prima dată după mulți ani, respira fără povara renunțărilor.
În acel moment a înțeles că libertatea începe atunci când ai curajul să alegi și pentru tine, nu doar pentru ceilalți.