Țipătul lui Tavi a rupt aerul ca o lamă trasă prin liniște.
Nu mai avea nimic din aroganța cu care intrase acolo. Nu mai era vocea bătăușului obișnuit să fie ascultat fără întrebări. Acum era doar un om prins într-un moment în care înțelegea, prea târziu, că nu mai dictează nimic.
Ionuț nu s-a grăbit.
Îl ținea ferm, dar fără violență inutilă, privind drept în fața lui, cu o răceală care nu avea nevoie de gesturi mari.
— Spui ce trebuie — a rostit încet. — Îți ceri scuze. Acum.
Mâna lui Tavi tremura vizibil. Fața îi pierduse tot sângele, iar respirația îi era sacadată, inegală.
— Da… da… bine… — a bâiguit el. — Îmi cer scuze…
Dar nu suna a adevăr. Doar a frică.
Ionuț a strâns puțin mai tare, suficient cât să-i taie orice urmă de bravură.
— Mamei mele.
Tavi a înghițit greu, cu un nod vizibil în gât.
— Îmi cer scuze… doamnă Marta…
În încăpere s-a lăsat, pentru prima oară, o tăcere diferită — nu tensionată, ci eliberată.
Ionuț i-a dat drumul.
Tavi s-a prăbușit pe podea, ținându-și încheietura și respirând sacadat, ca și cum abia atunci își amintea cum se respiră corect.
— Ieși — a spus Ionuț. — Și nu te mai întorci.
Tavi a ridicat privirea, plină de ură amestecată cu neputință.
— Crezi că s-a terminat?… a murmurat el.
În acel moment, Titan a făcut un pas înainte.
Un singur pas.
Suficient.
Tăcerea câinelui era mai grea decât orice amenințare. Tavi a ezitat o clipă, apoi s-a ridicat greu și a ieșit clătinându-se, fără să mai spună nimic.
Ușa s-a închis.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a mișcat.
Apoi, Nina a venit repede lângă Marta.
— Doamnă, sunteți rănită? Vreți să chem pe cineva?
Marta și-a atins ușor obrazul, încă tremurând.
— Nu… acum sunt bine.
Ionuț a ajutat-o să se așeze și i-a pus haina pe umeri, cu un gest instinctiv, aproape protector, ca în copilărie.
— De ce ai tăcut atâta timp? — a întrebat el încet.
Marta a lăsat aerul să-i iasă greu.
— Pentru că așa trăiam… cu frică. Toți.
Dintr-un colț al încăperii, un bărbat s-a ridicat.
— Nu doar ea — a spus apăsat. — Toți am înghițit destule.
Altul a dat din cap.
— Dar nu mai continuă așa.
Cuvintele au început să circule ca un curent. Oameni care până atunci tăcuseră au început să confirme, unul câte unul.
Frica, ținută ani întregi în loc, începea să se rupă.
Ionuț a rămas lângă mama lui până s-a liniștit complet. A băut cafeaua rece fără să observe. Titan stătea culcat la picioarele lui, calm, ca și cum nimic nu se mai putea întâmpla.
Când au ieșit, lumina dimineții era deja mai blândă.
Marta s-a oprit o clipă și l-a privit.
— Nu credeam că te mai văd aici…
Ionuț a zâmbit ușor.
— Nici eu nu eram sigur că ajung. Dar cred că trebuia.
Zilele care au urmat au schimbat totul.
Tavi n-a mai apărut.
Poliția a început să apară tot mai des. Oamenii au vorbit, pe rând, fără să mai privească în jos. Plângerile nu au mai fost șoptite, ci rostite clar.
Locul acela, apăsat ani întregi de frică, a început să respire din nou.
Iar într-o dimineață, Marta a râs în sfârșit din toată inima.
Fără teamă.
Ca și cum ar fi fost prima dată după foarte mult timp când își amintea cum arată liniștea adevărată.