Margareta își retrase instinctiv mâna, ca și cum telefonul devenise brusc prea greu.
— Cum adică „proprietatea corectă”? — întrebă ea, încercând să păstreze un ton ironic. — Am o singură casă, dragă.
Clara nu răspunse imediat. Își ajustă ușor ochelarii și întoarse ecranul astfel încât să îi arate.
— Aici apare încă un imobil pe numele tău. Înregistrat acum șase ani. Apartament în zona de nord. Nu a fost declarat în ultimii trei ani fiscali.
În cameră se lăsă o tăcere ciudată, ca un aer care se retrage.
Margareta clipi des.
— E imposibil.
Dar vocea îi ieși mai subțire decât intenționa.
— Poate o eroare de sistem… — continuă ea rapid. — Sau o confuzie.
Clara dădu ușor din cap.
— Nu pare o eroare. Datele sunt corelate cu actele de intabulare și cu tranzacțiile bancare.
Pentru prima dată, Margareta nu mai avea replica pregătită.
În acel moment, ușa livingului se deschise.
— Am terminat mai devreme — spuse Oliver, intrând relaxat, cu sacoul desfăcut. Apoi privirea i se mută de la mamă la Clara. — Totul în regulă?
Margareta se întoarse brusc spre el.
— Oliver, tu știai ceva despre un apartament pe numele meu?!
El încremeni.
Nu mult. Doar o fracțiune de secundă.
Dar Clara o observă.
— Ce apartament? — întrebă el precaut.
Margareta râse scurt, nervos.
— Exact asta vreau să știu!
Clara închise ușor tableta.
— E înregistrat pe numele dumneavoastră, dar nu apare în declarațiile fiscale recente. E posibil să fi fost administrat de altcineva.
Oliver își trecu mâna prin păr.
— Mamă… despre ce e vorba?
Pentru prima dată, Margareta nu răspunse imediat. Privirea îi alunecă între ei doi, căutând un teren stabil pe care să calce.
— E un apartament pe care l-am cumpărat acum ani… pentru investiție, spuse ea încet. — Nu l-am folosit. Am uitat de el.
Ultima frază ieși prea repede.
Prea apăsat.
Clara ridică privirea.
— Ați uitat un imobil întreg?
Tăcere.
Oliver făcu un pas în spate.
— Mamă… de ce nu mi-ai spus niciodată?
Margareta deschise gura, dar nu scoase niciun sunet imediat.
În acea pauză, Clara înțelese.
Nu era uitare.
Era ascundere.
— Nu e ce credeți voi — izbucni Margareta în cele din urmă. — Am vrut doar să-l protejez!
— De cine? — întrebă Oliver, mai încet.
— De oameni care ar profita! De… de situații!
Clara închise tableta complet și o așeză pe masă.
— Sau de întrebări.
Cuvintele nu fură dure. Dar exactitatea lor le făcu mai grele decât orice acuzație.
Margareta se ridică brusc.
— Tu nu înțelegi cum funcționează lumea asta!
Clara o privi calm.
— Ba da. Foarte bine.
Pentru prima dată, Margareta nu mai văzu în ea „fata de la țară”.
Ci un om care vedea prea mult.
Oliver se apropie de fereastră. Rămase acolo câteva secunde, apoi întrebă fără să se întoarcă:
— Unde este apartamentul, mamă?
Margareta ezită.
Apoi, aproape în șoaptă:
— Nu e al meu. Nu mai e.
Clara ridică ușor sprâncenele.
— Cum adică?
Oliver se întoarse brusc.
— L-ai vândut?
Margareta își strânse geanta.
— Nu eu.
Pauză.
— Tatăl tău.
În acel moment, aerul din cameră se schimbă complet.
Oliver încremeni.
Clara rămase nemișcată.
— Tata a murit acum zece ani — spuse Oliver încet.
Margareta dădu din cap.
— Și înainte de asta… a făcut niște aranjamente. Eu doar le-am semnat.
Clara își coborî privirea spre dosarele de pe masă.
— Atunci problema nu este că ați uitat un apartament.
Ridică ochii.
— Ci că cineva a decis să îl „uite” pentru dumneavoastră.
Tăcerea care urmează nu mai este confortabilă.
Este densă.
Oliver se apropie încet de Clara.
— Poți verifica tot?
Ea încuviință.
— Pot reconstrui traseul complet al proprietății. Dar… nu vă va plăcea ce veți găsi.
Margareta râse scurt, fără umor.
— Mai rău decât faptul că mi-ați transformat viața într-un dosar?
Clara o privi direct.
— Posibil.
Și pentru prima dată, Margareta nu mai avea controlul nici măcar asupra propriei povești.