Clara zâmbi pentru prima dată după multe săptămâni.
— Cred că și Budincă s-a săturat să fie judecat, spuse ea, mângâind câinele pe cap.
Alex râse.
— Atunci suntem doi.
S-a întors după câteva minute cu două cafele.
— Am cumpărat una și pentru dumneavoastră. Dacă nu vă supărați.
Au stat aproape o oră pe bancă, vorbind despre lucruri fără importanță: câini, vreme, cărți și locurile liniștite din oraș. Alex nu a întrebat dacă este căsătorită. Nu a întrebat de ce părea tristă. Iar Clara a observat ceva ce uitase că există.
Puteai purta o conversație fără să fii criticată.
În aceeași seară, telefonul a sunat.
Era Toma.
— Clara, cât mai ai de gând să faci pe supărata?
— Nu sunt supărată.
— Atunci vino acasă.
— Nu.
El tăcu câteva clipe.
— Emi întreabă de tine.
Inima Clarei se strânse.
— Dă-mi-o la telefon.
Vocea fiicei ei era timidă.
— Mamă… ești bine?
— Sunt bine, iubirea mea.
— Tata spune că ai nevoie să te liniștești și te întorci.
Clara închise ochii.
— Emi, vreau să știi un lucru. N-am plecat pentru că nu te iubesc. Am plecat pentru că nu vreau să crești crezând că e normal ca cineva să te umilească în fiecare zi.
La celălalt capăt se făcu liniște.
Apoi fata șopti:
— Știi… și mie mi se părea că tata e prea rău cu tine.
Clara începu să plângă în tăcere.
— Îmi pare rău că ai văzut toate astea.
— Mamă…
— Da?
— Pot să vin la tine în weekend?
— Te aștept cu cea mai mare bucurie.
După câteva zile, Toma apăru la atelierul Sofiei.
Avea flori în mână.
— Hai acasă, Clara. Promit că mă schimb.
Ea îl privi calm.
— De câte ori ai mai promis?
El nu răspunse.
— Nu florile îmi lipsesc, Toma. Respectul mi-a lipsit doisprezece ani.
— Exagerezi.
Clara zâmbi trist.
— Vezi? Nici acum nu poți spune: „Am greșit.”
— Toți bărbații mai ridică tonul.
— Tu nu ai ridicat doar tonul. Mi-ai coborât mie valoarea.
Toma plecă fără să mai insiste.
Peste o lună, Clara și-a închiriat un apartament mic, aproape de școala lui Emi. Fiica ei venea în fiecare weekend și, încet, casa începu să prindă viață: cărți pe masă, ghivece cu flori, râsete și seri liniștite.
Alex mai apărea din când în când în parc, întotdeauna însoțit de Budincă.
Nu grăbea nimic.
Într-o zi îi întinse Clarei o foaie împăturită.
— Ce este?
— O invitație la expoziția Sofiei. Ea spune că ai talent la scris. Eu spun că ai talent să începi din nou.
Clara râse.
— Nu știu dacă sunt pregătită pentru o nouă poveste.
Alex ridică din umeri.
— Nici eu nu vorbeam despre iubire.
— Atunci despre ce?
— Despre tine.
Clara înțelese.
Ani la rând crezuse că fericirea înseamnă să fie suficient de bună pentru cineva.
Abia după ce plecase descoperise adevărul.
Fericirea începe în ziua în care încetezi să mai ceri voie să fii respectată.
Iar în seara aceea, când s-a întors în apartamentul ei și a închis ușa în urma sa, pentru prima dată după doisprezece ani, liniștea nu mai era apăsătoare.
Era libertate.