Laura îl privi pe ofițer câteva secunde.
Era o întrebare pe care o auzise de multe ori sub alte forme.
„Poate exagerați.”
„Poate a fost o neînțelegere.”
„Poate e mai bine să discutați între voi.”
Ca și cum faptul că un om îți era soț îi oferea automat dreptul de a lua, de a ascunde și de a decide.
— Dacă era o neînțelegere, nu aș fi venit aici, — răspunse ea simplu.
Ofițerul coborî privirea spre hârtii.
De data aceasta nu mai zâmbi.
Pentru că nu avea în față o ceartă de cuplu. Avea date. Ore. Sume. Dovezi.
— Aveți capturi de ecran?
Laura împinse telefonul spre el.
— Da.
— Extrase?
— Da.
— Ați blocat accesul?
— Da.
Bărbatul dădu încet din cap.
— Bine. Atașăm tot.
Atât.
Fără dramă. Fără muzică tristă. Fără moment de răzbunare.
Doar pași mici făcuți de o femeie care, în sfârșit, încetase să mai explice de ce merită respect.
Când a ajuns acasă, Marin era deja acolo.
Și era nervos.
Nu speriat.
Nervos.
— Ai fost la bancă? — întrebă el imediat.
Laura își lăsă geanta jos.
— Da.
— Și?
— Și am rezolvat ce trebuia rezolvat.
El râse scurt.
— Laura, nu te recunosc. Chiar ai ajuns să faci scandal pentru niște bani?
Ea îl privi.
— Nu pentru bani.
— Atunci pentru ce?
— Pentru faptul că ai decis că lucrurile mele îți aparțin.
Marin își dădu ochii peste cap.
— Iar dramatizezi.
Același cuvânt.
Aceeași armă.
Laura îl auzise de sute de ori.
Când era obosită.
Când era supărată.
Când cerea explicații.
„Dramatizezi.”
Dar acum nu mai funcționa.
— Nu, Marin. De data asta nu dramatizez. De data asta documentez.
Pentru prima dată, expresia lui se schimbă.
— Ce înseamnă asta?
Laura scoase din geantă o copie a cererii.
Nu o flutură.
Nu o aruncă pe masă.
O puse calm.
— Înseamnă că există consecințe.
El luă foaia.
Citi.
Apoi reciti.
Zâmbetul îi dispăru încet.
— Ai depus plângere?
Laura nu răspunse imediat.
Se uită la omul cu care împărțise ani din viață.
La omul căruia îi lăsase parole, încredere, spațiu.
Și care confundase apropierea cu permisiunea.
— Da.
Marin se ridică brusc.
— Laura, ești nebună? Pentru ce? Pentru câteva mii de lei?
— Nu pentru câteva mii de lei.
Vocea ei rămase joasă.
— Pentru fiecare dată când ai crezut că tăcerea mea înseamnă acord.
În cameră se lăsă liniștea.
Nu era liniștea unei certuri.
Era liniștea de după o decizie.
Marin făcu un pas spre ea.
— Și ce vrei acum?
Laura îl privi.
Cu o oboseală calmă pe care el nu o mai văzuse niciodată.
— Vreau să înțelegi că nu m-ai pierdut când am blocat cardul.
Pauză.
— M-ai pierdut când ai crezut că poți face asta și tot eu voi rămâne aici să repar.
În seara aceea, Laura nu a dormit în sufragerie, plângând, așa cum făcuse altădată.
Nu a scris mesaje prietenelor.
Nu a cerut sfaturi.
A deschis laptopul, a schimbat parolele, a pus actele într-un dosar nou și a făcut o listă.
Nu cu ce pierduse.
Ci cu ce urma să recâștige.
Iar Marin, pentru prima dată după mult timp, a rămas singur cu propriile alegeri.