Izabela și-a ridicat încet privirea din ceașca de ceai.
Nici măcar nu a clipit.
— Atunci vom merge la notar. Sau în instanță. Nu mă sperie.
Tomas a rămas câteva secunde fără replică.
— Vorbești de parcă ai repetat conversația asta.
— Am repetat-o. De sute de ori. Doar că tu nu erai niciodată acasă.
Cafeneaua era aproape goală. Se auzea doar zgomotul discret al cănilor și muzica în surdină.
— Chiar ai fi în stare să ajungem în tribunal?
— Dacă va fi nevoie, da.
— Pentru bani?
Izabela a zâmbit trist.
— Nu pentru bani.
S-a aplecat puțin spre el.
— Pentru respect.
Cuvântul acela a rămas între ei mai greu decât orice reproș.
— Știi ce mă doare cel mai tare? a continuat ea. Nu că ai iubit pe altcineva. Oamenii se schimbă. Se îndrăgostesc, se dezamăgesc. Asta se întâmplă.
A făcut o pauză.
— Mă doare că m-ai transformat într-un spectator al propriei mele căsnicii.
Tomas și-a coborât privirea.
— Nu am vrut să te rănesc.
— Știu.
— Serios.
— Tocmai asta e problema. Nici măcar nu te-ai gândit suficient la mine cât să-ți dai seama că mă rănești.
El își frământa degetele.
Pentru prima dată de când plecase de acasă, părea că înțelege ce pierduse.
Nu doar o soție.
Un om care îi fusese alături zece ani.
— Mihaela crede că exagerezi.
Izabela a râs scurt.
— Știi care e diferența dintre mine și Mihaela?
— Care?
— Ea îl cunoaște pe bărbatul care i-a promis un început.
Eu îl cunosc pe bărbatul care, în zece ani, și-a lăsat șosetele prin casă, a făcut febră, a pierdut două locuri de muncă, a râs până la lacrimi și a plâns când și-a înmormântat tatăl.
Ea cunoaște versiunea ta de vacanță.
Eu am cunoscut viața adevărată.
Tomas închise ochii.
— Crezi că o să regret?
— Nu știu.
— Tu ce crezi?
— Cred că fiecare om plătește, mai devreme sau mai târziu, prețul deciziilor luate fără sinceritate.
Au ieșit împreună din cafenea.
La colțul străzii, drumurile lor se despărțeau.
— Izabela…
Ea s-a întors.
— Dacă peste câțiva ani îți dai seama că am greșit… mai există vreo șansă?
L-a privit câteva clipe.
Nu cu ură.
Ci cu o oboseală pe care zece ani o lăsaseră în urmă.
— Nu știu ce voi simți peste câțiva ani.
Dar știu ce simt acum.
Și acum nu-mi este dor de tine.
Mi-e dor doar de femeia care eram înainte să încep să mă întreb, în fiecare seară, dacă mă mai iubești.
A traversat strada fără să se uite înapoi.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
Au vândut apartamentul.
Banii au fost împărțiți exact cum stabilise legea.
Fără scandal.
Fără procese.
Fără răzbunări.
Izabela și-a cumpărat un apartament mai mic, dar luminos, cu o cameră pe care a transformat-o în atelier.
A început să expună din nou.
Farfuriile pictate, pe care Tomas le ironizase ani la rând, au ajuns într-o galerie de artă și apoi într-un magazin din Sibiu. Au început să fie comandate din toată țara.
Pentru prima dată, munca ei nu mai era un hobby tolerat de cineva.
Era profesia ei.
Într-o după-amiază de toamnă, aproape un an mai târziu, telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Tomas.
„Am trecut azi pe lângă atelierul tău. Era plin de oameni. M-am bucurat pentru tine.”
Izabela a citit mesajul.
A zâmbit.
Și l-a șters.
Nu din răutate.
Ci pentru că învățase că unele capitole nu trebuie recitite ca să fii sigur că s-au încheiat.
În aceeași seară și-a făcut un ceai de mentă.
A tăiat o felie de tort cu miere.
Același pe care îl terminase singură în seara în care Tomas plecase.
De data aceasta gustul era diferit.
Nu pentru că tortul era mai bun.
Ci pentru că, după mult timp, nu mai avea gustul unei despărțiri.
Avea gustul unei vieți în care nu mai trebuia să cerșească atenție, respect sau iubire.
Le oferea mai întâi ei însăși.