La început nici nu mi-am dat seama.
Am crezut că vin doar să salute.
Pe la șase seara au început să apară mașinile.
Un cuplu.
Apoi încă unul.
Apoi încă doi bărbați.
— Sper că nu te superi, mi-a spus Marian zâmbind. Obișnuim să facem câte un grătar din când în când.
Am clipit surprinsă.
— Credeam că vom fi doar noi doi.
— Și eu voiam. Dar băieții au insistat.
Nu mi-a plăcut.
Nu pentru că veniseră oameni.
Ci pentru că nimeni nu mă întrebase dacă sunt de acord.
Am rămas.
Mi-am spus că exagerez.
Toți păreau politicoși.
Au mâncat, au povestit, au râs.
Până când unul dintre ei a ridicat paharul.
— Marian, spune-le și lor!
Toți au izbucnit în râs.
— Ce să le spun?
— Pariul!
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Marian încercă să schimbe subiectul.
— Lasă…
Dar era prea târziu.
Prietenul lui zâmbi larg.
— Am făcut un pariu că până la sfârșitul verii îți găsești iar pe cineva. Că ești primul dintre noi care vine cu o doamnă aici.
S-a făcut liniște.
Nu era ceva vulgar.
Nu era o insultă directă.
Dar, dintr-odată, m-am simțit ca un trofeu adus la o petrecere.
Nu ca un om.
L-am privit pe Marian.
— Este adevărat?
A oftat.
— Da… dar nu în felul în care pare.
— Cum pare?
— Era doar o glumă între noi.
Am zâmbit.
Nu de amuzament.
Ci de dezamăgire.
— Știi ce mă doare?
Nu pariul.
Ci faptul că ai știut de el și ai ales să nu-mi spui înainte să vin.
Unul dintre invitați încercă să destindă atmosfera.
— Doamnă, chiar vă place de Marian. Se vede.
M-am ridicat.
— Tocmai de aceea plec.
Marian veni după mine până la poartă.
— Sofia, te rog. Nu transforma o prostie într-un capăt de drum.
L-am privit câteva secunde.
— Nu pariul este capătul de drum.
Lipsa sincerității.
Dacă îmi spuneai de la început: „Vin și câțiva prieteni, iar între noi a fost o glumă proastă”, probabil aș fi râs și eu.
Dar ai ales să mă aduci aici fără să știu.
Și m-ai pus într-o situație în care eu eram singura persoană care nu cunoștea regulile jocului.
Am comandat un taxi până la gară.
Pe drum, telefonul a vibrat de câteva ori.
„Îmi pare rău.”
„Am fost un prost.”
„Mai dă-mi o șansă.”
Nu i-am răspuns în seara aceea.
După două zile, ne-am întâlnit într-o cafenea.
Marian avea aceeași cămașă albastră cu care venise la prima întâlnire.
— N-am vrut să te rănesc, spuse.
— Știu.
Și chiar l-am crezut.
Uneori oamenii nu rănesc din răutate.
Ci din neatenție.
Dar efectul poate fi același.
Ne-am despărțit civilizat.
Fără reproșuri.
Fără uși trântite.
Am plecat cu o lecție pe care n-o înveți din cărți.
După cincizeci de ani, nu cauți un om perfect.
Cauți un om lângă care nu trebuie să te întrebi dacă ai fost tratată cu respect.
Iar respectul începe întotdeauna cu adevărul.
❤️ Tu ai fi plecat în acel moment sau ai fi acceptat explicația lui Marian și ai fi încercat să continuați relația?