Chelnerul s-a apropiat discret și a așezat mapa cu nota de plată chiar în fața lui Lucian.
Acesta a zâmbit relaxat, a împins-o spre mine și a făcut gestul pe care îl cunoșteam deja.
— Iubita mea… cred că ghicești. Mi-am uitat portofelul în cealaltă geacă. Ce ghinion! Îmi faci tu onoarea? Îți transfer imediat ce ajung acasă.
Am închis mapa și am împins-o înapoi spre el.
— Nu, Lucian. Astăzi nu.
A râs.
— Hai, nu face glume.
— Nu glumesc.
Zâmbetul i s-a șters încet de pe față.
— Serios? Vrei să mă pui într-o situație penibilă?
— Nu eu te-am pus în situația asta. Tu ai făcut-o de fiecare dată când ai venit fără bani și ai presupus că voi plăti eu.
În jurul nostru se făcuse liniște.
Lucian și-a scos telefonul.
— Îmi merge aplicația… doar că banca are o problemă.
Am zâmbit.
— Interesant. Exact aceeași problemă pe care o are de două luni.
Chelnerul a rămas politicos lângă masă.
— Domnule, puteți plăti și cu cardul, și prin transfer instant, și în numerar.
Lucian a început să caute frenetic prin buzunare, apoi în geacă, apoi în servietă. Pentru prima dată, nimeni nu-i mai salva spectacolul.
— Cred că… am uitat portofelul în mașină.
Chelnerul a răspuns calm:
— Nicio problemă. Vă putem însoți până la mașină.
Fața lui Lucian s-a albit.
Atunci am scos din geantă un plic.
— Uite. Aici este o listă cu toate cheltuielile pe care le-am făcut pentru tine în ultimele două luni. Cafele, restaurante, combustibil, cumpărături, bilete la film. Am păstrat fiecare bon.
A răsfoit foile și a înghițit în sec.
La final era scrisă suma totală.
4.870 de lei.
— Ai ținut evidența?
— Da. Pentru că am vrut să fiu sigură că nu eu îmi imaginez totul.
A încercat să râdă.
— Ești exagerată…
— Nu. Sunt doar atentă la respect.
M-am ridicat de la masă.
— Nota aceasta este a ta. Exact cum toate notele din ultimele luni au fost, de fapt, ale mele.
Am lăsat pe masă doar contravaloarea preparatelor pe care le consumasem eu și un bacșiș pentru personal.
— Restul este responsabilitatea ta.
Și am plecat.
A doua zi dimineață, telefonul meu era plin de apeluri și mesaje.
„Ai exagerat.”
„M-ai făcut de râs.”
„Nu mă așteptam la una ca tine.”
Am citit fiecare mesaj și am zâmbit.
Nu pentru că se simțise prost.
Ci pentru că, pentru prima dată, fusese obligat să plătească prețul propriilor alegeri.
Uneori, cea mai scumpă lecție nu este nota de plată de la restaurant.
Este momentul în care cineva încetează să mai creadă în scuzele tale.
❤️ Tu ce ai fi făcut? Ai fi plătit încă o dată sau ai fi plecat exact ca Andreea?