— Pot, — am spus. — Dar nu știu cât timp mai pot juca.
Sofia s-a lăsat pe spate în scaun și m-a privit câteva secunde.
— Marta, cel mai greu rol nu este să pari slabă. Cel mai greu este să te prefaci că încă îl iubești pe omul care tocmai a încercat să te folosească.
Am tăcut. Pentru că avea dreptate.
În seara aceea m-am întors acasă cu o liniște pe care Victor nu o mai văzuse la mine de ani întregi. Nu am țipat. Nu am plâns. Nu am aruncat acuzații.
Am intrat pe ușă și am zâmbit.
Un zâmbet mic. Obosit.
Exact genul de zâmbet pe care el îl aștepta de la „soția vinovată”.
— M-am gândit, Victor.
A ridicat privirea din telefon imediat.
— Și?
M-am așezat lângă el.
— Poate ai dreptate. Poate am greșit. Poate am fost prea concentrată pe muncă și te-am făcut să te simți inutil.
Am văzut cum i s-au luminat ochii.
Nu de tristețe.
De victorie.
— Știam că vei înțelege, Marta.
A pus mâna peste a mea.
Gestul acela, cândva tandru, acum mi-a dat fiori.
— Nu vreau să ne distrugem. Tot ce vreau este să fim corecți unul cu altul.
„Corecți.”
Cuvântul lui preferat.
Un cuvânt pe care îl folosea ori de câte ori voia să ia ceva de la mine.
— Mama a suferit mult din cauza situației asteia, — a continuat el. — Ar trebui să vorbiți.
A doua zi, Maria Carmen a venit la noi.
Nu cu o față de mamă rănită.
Cu fața unui om care venise să negocieze.
A intrat în apartament, s-a uitat în jur și a oftat.
— Păcat de casă. Atâția ani ai muncit… Victor ar fi meritat și el să simtă că are ceva al lui.
Am zâmbit politicos.
— Are.
S-a uitat surprinsă.
— Ce anume?
— Ani întregi în care nu a plătit o factură. Timp în care eu am lucrat pentru doi. Mese gătite, vacanțe plătite, rate achitate.
Fața ei s-a înăsprit.
— Marta, nu vorbi așa despre soțul tău.
— Atunci cum să vorbesc?
A urmat o liniște grea.
Maria Carmen și-a aranjat geanta pe genunchi.
— Noi nu vrem răul tău. Doar vrem să fie drept.
În acel moment, broșa de pe bluza mea înregistra fiecare secundă.
Fiecare cuvânt.
Fiecare intenție.
— Drept? — am întrebat încet. — Atunci spune-mi, doamnă Carmen… de ce fiul dumneavoastră a spus la telefon că „mă va îmblânzi”?
Pentru prima dată, am văzut frica.
Doar o clipă.
Dar suficient.
— Ai auzit greșit.
— Nu.
Am zâmbit.
— Nu am auzit greșit.
S-a ridicat brusc.
— Victor! Ea ne înregistrează!
El a apărut din hol.
Și atunci am știut.
Nu veniseră să discute.
Veniseră pregătiți.
— Marta, nu face asta mai urât decât este.
Am privit spre el.
— Victor… tu ai adus divorțul în casa noastră. Eu doar am aprins lumina.
În următoarele săptămâni, viața mea a devenit o partidă de șah.
Victor încerca să joace rolul soțului distrus.
Mergea la prieteni comuni și povestea cât de mult suferise.
„Marta a avut mereu ambiții. Eu eram doar o piesă în cariera ei.”
Doar că uitase ceva.
În timp ce el povestea, eu aveam dovezi.
Mesaje.
Înregistrări.
Transferuri bancare.
Facturi.
Dovezi că în ultimii cinci ani aproape toate cheltuielile fuseseră suportate de mine.
Și mai ales…
Un mesaj trimis de el unui prieten:
“După divorț rămân cu apartamentul și pensia morală. Marta are bani, n-o să simtă.”
Când Sofia l-a citit, a râs.
Nu pentru că era amuzant.
Ci pentru că era atât de evident.
— Oamenii lacomi fac aceeași greșeală mereu, Marta.
— Care?
— Cred că ceilalți sunt proști pentru că au fost buni.
Deznodământ — Ultima semnătură
Ziua procesului a venit într-o dimineață rece de noiembrie.
Victor a intrat în sala de judecată îmbrăcat elegant.
Cămașa aceea.
Aceeași.
Cea cumpărată de mine.
Probabil credea că îi poartă noroc.
Maria Carmen era lângă el, cu o expresie tristă pregătită pentru spectacol.
Eu am intrat cu Sofia.
Fără flori.
Fără emoții.
Doar cu adevărul.
Avocatul lui Victor a început primul:
— Clientul meu solicită compensații financiare, având în vedere sacrificiile făcute în această căsnicie.
Sofia s-a ridicat calm.
— Sacrificii?
A deschis dosarul.
— Avem aici dovezi privind veniturile ambelor părți, cheltuielile comune și contribuția fiecăruia la bunurile dobândite.
Pe ecran au apărut documentele.
Rata apartamentului.
Plățile.
Facturile.
Investițiile.
Apoi mesajul.
Conversația lui Victor.
Sala a devenit tăcută.
Pentru prima dată, Victor nu mai avea replică.
Judecătorul a privit documentele, apoi spre el.
— Domnule Victor, puteți explica aceste afirmații?
El a deschis gura.
Apoi a închis-o.
Toată siguranța lui dispăruse.
Maria Carmen a început să plângă.
— A fost doar o neînțelegere…
Sofia a zâmbit rece.
— O neînțelegere repetată în mai multe conversații?
Nu mai era un război.
Era doar momentul în care unul dintre jucători își dădea seama că tabla fusese întoarsă.
Divorțul s-a finalizat trei luni mai târziu.
Victor nu a primit apartamentul.
Nu a primit compensații.
Nu a primit nici sprijin financiar pentru mama lui.
A primit doar ceea ce ceruse: libertatea.
Doar că libertatea venea cu propriile facturi.
A trebuit să își găsească un loc de muncă.
Să își plătească partea de datorii.
Să învețe, pentru prima dată după zece ani, cum este să nu existe cineva care să repare totul în urma lui.
Eu am rămas în apartament.
Am schimbat mobila.
Am vopsit pereții.
Și într-o zi, am găsit într-un sertar vechea fotografie de la nunta noastră.
Am privit-o mult timp.
Nu am plâns.
Pentru că femeia din fotografie nu dispăruse.
Doar fusese uitată.
Am pus fotografia într-o cutie.
Nu ca să uit.
Ci ca să-mi amintesc cine am fost înainte să devin salvatorul altcuiva.
În seara aceea mi-am cumpărat singură un buchet de trandafiri albi.
Aceiași ca în ziua divorțului.
Doar că de data asta nu erau pentru o promisiune încălcată.
Erau pentru mine.
Pentru femeia care învățase că uneori cea mai mare iubire pe care o poți salva…
este cea față de tine însăți.