Atmosfera din încăpere devenise apăsătoare încă înainte ca cineva să rostească primul cuvânt.
Cei patru moștenitori au intrat și s-au așezat fără să-mi acorde atenție, de parcă eram doar o străină aflată întâmplător acolo.
Avocata și-a deschis mapa și a privit pe rând spre fiecare.
— Vă mulțumesc că ați venit. Testamentul a fost redactat în urmă cu trei ani, iar ulterior cele patru surori și-au confirmat fără nicio modificare dorința în fața notarului.
Cel mai în vârstă dintre frați a ridicat mâna, vizibil nerăbdător.
— Putem să trecem direct la împărțirea bunurilor? Presupun că fiecare știe ce îi revine.
Femeia a clătinat încet din cap.
— Lucrurile nu stau chiar așa.
Toți au încremenit.
— Cele patru proprietare au decis în unanimitate ca întreaga lor avere să ajungă la o singură persoană.
Privirile s-au întâlnit nedumerite.
— Cine este acea persoană? a întrebat una dintre femei.
Avocata și-a îndreptat atenția spre mine.
— Ana Popescu.
Pentru câteva clipe n-am fost în stare să reacționez.
— Nu… nu este posibil. Nu am cerut niciodată nimic.
Unul dintre bărbați s-a ridicat atât de brusc încât scaunul s-a răsturnat.
— Asta nu poate fi adevărat! Le-ai influențat! Le-ai întors împotriva noastră!
Lacrimile mi-au umplut ochii.
— Vă rog să mă credeți… nu am știut nimic despre testament.
Avocata a ridicat calm o mapă subțire.
— Înainte să trageți concluzii, fiecare dintre dumneavoastră va primi o scrisoare scrisă chiar de mama sa.
Le-a întins plicurile unul câte unul.
În încăpere s-a lăsat liniștea.
Se auzea doar foșnetul hârtiei desfăcute.
Primul dintre ei a început să citească, dar s-a oprit aproape imediat.
Femeia de lângă el și-a dus mâna la gură, iar ceilalți și-au plecat privirea.
În toate scrisorile apăreau aceleași cuvinte.
„Ana ne-a fost alături în fiecare zi în care voi nu ați putut veni.”
Și mai era un gând pe care toate cele patru surori îl împărtășiseră.
„Nu vă învinovățim că ați avut alte griji sau alte drumuri. Ne-a durut doar că, încet, casa a rămas fără pașii voștri.”
Bărbatul care mă acuzase s-a apropiat încet.
Avea vocea stinsă.
— Cât de des veneai pe la ele?
Mi-am șters obrajii.
— Aproape în fiecare seară, după ce terminam serviciul. Le ajutam cu ce aveau nevoie și stăteam puțin de vorbă.
Și-a coborât privirea.
— Eu… cred că nu le-am mai trecut pragul de aproape șase ani.
Nu a mai adăugat nimic.
A împăturit scrisoarea cu grijă și a pus-o în buzunarul hainei.
Încet, toți s-au îndreptat spre ieșire.
Nu au existat certuri.
Nici reproșuri.
Nici amenințări.
Ajunsă în dreptul porții, una dintre femei s-a întors spre mine.
— Ai fost lângă mama când eu nu am reușit să fiu. Îți mulțumesc pentru asta.
După plecarea lor, casa a rămas la fel cum o lăsaseră cele patru surori.
Fotografiile au rămas pe pereți.
Ceainicul vechi și-a păstrat locul pe sobă.
Iar în fiecare duminică așez cinci cești pe masă și aprind o lumânare.
Patru sunt pentru ele.
A cincea este pentru mine, cea pe care au primit-o în familie fără să-mi fie rudă de sânge.
În fiecare primăvară găsesc flori proaspete la mormintele lor.
Nu am aflat niciodată cine le aduce.
Îmi place însă să cred că scrisorile acelea au făcut ceea ce nicio moștenire nu ar fi putut realiza vreodată: au trezit în sufletele unor copii dorința de a-și regăsi părinții, chiar dacă au înțeles prea târziu că cea mai de preț moștenire fusese timpul pe care nu l-au mai putut trăi împreună.