Partea 2
După ce toate fiicele lui au plecat, Ștefan a rămas în pragul casei vechi, privind curtea în care crescuseră odinioară cele opt fete ale lui.
Casa era aceeași.
Pomul din spatele fântânii era acolo.
Banca pe care Ana obișnuia să stea în serile de vară încă rezista.
Doar că liniștea devenise prea apăsătoare.
Ani la rând, Ștefan refuzase să accepte că timpul îl ajunge din urmă. Se încăpățânase să creadă că un om trebuie să se descurce singur până la capăt, fără să ceară ajutor.
În fiecare dimineață se trezea înainte de răsărit, aprindea focul, aducea apă și își găsea câte ceva de reparat prin gospodărie.
Când cineva îl întreba dacă are nevoie de ajutor, răspundea mereu la fel:
— Cât timp mai pot să muncesc, nu sunt neputincios.
Dar trupul nu mai asculta întotdeauna de voință.
Într-o iarnă grea, la aproape șaptezeci și cinci de ani, a încercat să ducă un braț de lemne până la magazie. Picioarele i-au cedat și a căzut în zăpadă.
A rămas acolo câteva clipe, privind cerul cenușiu.
Atunci a înțeles pentru prima dată că nu era rușinos să primești sprijin de la cei pe care i-ai crescut cu dragoste.
Câteva luni mai târziu, într-o dimineață liniștită de toamnă, satul a fost trezit de zgomotul unor mașini care au oprit în fața porții lui.
Ștefan a ieșit afară și a rămas surprins.
Toate cele opt fiice ale sale erau acolo.
Nu veniseră doar în vizită.
Veniseră hotărâte să schimbe ceva.
— Tată, avem un plan, i-a spus Violeta.
Bătrânul a privit neîncrezător spre camioanele cu materiale de construcție.
— Ce plan?
— Să-ți facem un loc unde să poți trăi liniștit. Casa asta a ținut multe generații, dar acum are nevoie de ajutor.
Ștefan a clătinat din cap.
— Nu trebuia să faceți asta. Eu m-am descurcat.
Nadia s-a apropiat și i-a prins mâna.
— Știm, tată. Tocmai de aceea vrem să facem asta. Pentru că tu ai fost cel care s-a descurcat mereu pentru noi.
Cele opt surori nu strânseseră bani separat și nici nu așteptaseră ca una singură să rezolve totul.
Fiecare contribuise după posibilități.
Una pusese mai mult, alta mai puțin, dar toate puseseră același lucru: recunoștință.
Ștefan le privea cu emoție.
În fața lui nu mai erau fetițele care alergau desculțe prin curte.
Erau femei puternice, cu familii, cariere și vieți construite.
Dar în ochii lui erau tot copiii pe care îi legăna cândva în brațe.
A doua zi, munca a început.
Ginerii au venit cu uneltele, nepoții au ajutat la ordine, iar fiicele lui s-au apucat de treabă fără ezitare.
Ștefan privea uimit.
Crezuse mereu că un băiat ar fi fost cel care i-ar fi dus mai departe munca.
Acum vedea că se înșelase.
— Violeta, nu te murdărești cu hainele astea elegante? a glumit el.
Fiica lui a zâmbit.
— Haina de directoare rămâne la școală. Aici sunt doar fata ta.
Au hotărât să nu distrugă vechea casă.
Era locul unde trăiseră părinții lui, locul unde crescuseră ele, locul unde fiecare colț avea o amintire.
Noua locuință urma să fie construită lângă ea.
Mai mică, mai sigură și mai potrivită pentru anii lui Ștefan.
Cu baie în interior, încălzire bună și camere în care lumina să intre dimineața.
Bătrânul îi privea zilnic și încerca să le îndrume.
— Acolo trebuie pus lemnul.
— Măsurați încă o dată.
— Aveți grijă la fundație.
Dar după puțin timp și-a dat seama că fiicele lui nu veniseră nepregătite.
Învățaseră de la el mai mult decât crezuse.
Sorina, cea mai mică, lucra la o fereastră.
Ștefan a privit-o surprins.
— De unde știi să faci asta?
Fata a râs.
— De la tine, tată. Când eram mică, credeai că doar mă joc prin atelier. Eu te urmăream.
Atunci Ștefan a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
Toți acei ani în care crezuse că avea nevoie de un fiu pentru a-i continua munca fuseseră doar o teamă.
Fiicele lui fuseseră mereu acolo.
Deznodământ
Înainte ca iarna să acopere satul cu zăpadă, noua casă era gata.
Nu era o construcție luxoasă.
Era un cămin.
Un loc plin de căldură, ridicat nu doar din cărămizi și lemn, ci din iubire și respect.
La intrare, cele opt fiice au pus o placă din lemn sculptat.
Pe ea scria:
„Casa Anei și a lui Ștefan — clădită din dragostea celor opt copii ai lor.”
Când a citit cuvintele, Ștefan a rămas câteva secunde fără glas.
Și-a amintit de toate serile în care Ana îi spunea să nu mai fie trist că nu au avut băiat.
Atunci nu o ascultase.
Acum știa că ea avusese dreptate.
În ziua mutării, toată familia s-a adunat la aceeași masă.
S-au spus povești vechi.
S-au deschis albume prăfuite.
Nepoții au descoperit cum mamele lor fuseseră cândva niște copii năzdrăvani care alergau prin aceeași curte.
La final, Violeta i-a oferit tatălui un calendar.
Fiecare sfârșit de săptămână era deja ocupat.
O fiică urma să vină cu familia ei, apoi alta.
Ștefan nu mai avea zile goale.
Avea o familie întreagă aproape.
A privit calendarul și a înțeles ceva ce viața încercase să-i arate de mult timp.
Un om nu este bogat prin ceea ce lasă în urmă pe hârtie, ci prin oamenii care aleg să rămână lângă el.
Ani întregi crezuse că lipsa unui fiu era o pierdere.
Dar acum, stând în noua lui casă, înconjurat de cele opt femei pe care le crescuse, știa adevărul.
Nu crescuse opt fete.
Crescuse opt suflete care îi duceau mai departe numele, învățăturile și dragostea.
Iar în sat, nimeni nu mai râdea de Ștefan.
Când oamenii treceau pe lângă casa lui, spuneau cu admirație:
— Unii oameni adună averi o viață întreagă. Ștefan a avut cea mai mare avere de la început: opt fiice care nu l-au uitat niciodată.