Partea 2

Dimineața următoare a început cu o surpriză pe care nimeni din casă nu o anticipase.

Cu puțin înainte de ora nouă, soneria a întrerupt liniștea apartamentului. Radu s-a grăbit să deschidă, convins că era doar un curier sau vreun vecin.

În clipa în care ușa s-a deschis, a rămas fără glas.

În fața lui se afla mama mea. Avea un troler, o geantă de voiaj și un ghiveci cu flori pe care îl ținea cu grijă în brațe.

— Bună dimineața! Sper că nu v-am luat prin surprindere, a spus ea cu un zâmbet cald.

Am întâmpinat-o imediat și am îmbrățișat-o.

— Mă bucur că ai venit, mamă.

Mariana privea scena complet nedumerită.

— Stați puțin… ce înseamnă toate astea?

Am răspuns calm:

— Exact ceea ce am discutat. Dacă mama ta poate locui aici, și mama mea are același drept.

Mariana a ridicat tonul.

— Eu am venit fiindcă am probleme de sănătate!

Mama mea i-a răspuns fără urmă de supărare:

— Și eu mă lupt cu tensiunea, diabetul și durerile de oase. Se pare că avem multe în comun.

Radu începuse deja să regrete hotărârea luată cu câteva zile înainte.

— Irina… nu cred că putem continua așa…

L-am privit liniștită.

— Ți-am spus încă de atunci că, dacă iei singur o asemenea decizie, trebuie să accepți toate consecințele.

Primele zile au fost pline de situații amuzante și de mici conflicte.

Fiecare dintre cele două mame își organizase bucătăria după propriile reguli.

Una pregătea ciorbe, cealaltă gătea sarmale și fripturi.

Fiecare muta tacâmurile, farfuriile și condimentele acolo unde considera că este mai bine.

Radu nu mai găsea nimic atunci când avea nevoie.

În fiecare dimineață pleca la serviciu cu două pachete pentru prânz, fiindcă ambele insistau că mâncarea lor este cea mai gustoasă.

Eu nu interveneam.

Nu făceam decât să respect regula pe care chiar el o impusese.

Dacă apartamentul era suficient de mare pentru o mamă, atunci trebuia să fie suficient de mare și pentru cealaltă.

După aproape o săptămână, Radu devenise tot mai obosit.

Nu mai avea liniște.

Nu mai exista niciun colț al casei unde să stea singur.

Fiecare hotărâre era comentată, discutată și analizată de două ori.

Într-o seară m-a găsit pe balcon.

A rămas câteva clipe tăcut, apoi a spus sincer:

— Am înțeles că am procedat greșit.

L-am ascultat fără să-l întrerup.

— Am decis singur ceva care ne privea pe amândoi și nu mi-am dat seama cât de nedrept a fost.

Pentru prima dată nu încerca să se justifice.

Își recunoștea greșeala.

Deznodământ

În aceeași seară, i-a invitat pe toți în sufragerie.

Cu un ton liniștit, a spus:

— Cred că am găsit soluția potrivită pentru toată lumea.

Cele două femei l-au privit cu atenție.

— Mama va locui într-un apartament pe care îl vom închiria foarte aproape de noi. Va avea independență și liniște, iar noi vom fi lângă ea ori de câte ori va avea nevoie.

Mariana a lăsat privirea în jos.

— N-am vrut niciodată să fiu motivul unor certuri între voi.

Mama mea i-a zâmbit.

— Nici eu. Uneori trebuie doar să vedem cum se simte omul de lângă noi înainte să hotărâm în locul lui.

Tensiunea din ultimele zile s-a risipit, iar cele două femei au început să râdă împreună de toate întâmplările din acea săptămână.

După câteva luni, fiecare își găsise echilibrul.

Mariana se simțea bine în noul ei apartament și ne vizita des.

Mama mea venea aproape în fiecare duminică la masa de prânz, iar întâlnirile deveniseră un prilej de bucurie, nu de conflicte.

Cea mai mare schimbare s-a văzut însă la Radu.

De fiecare dată când apărea o decizie importantă, primul lucru pe care îl întreba era:

— Tu ce părere ai?

Într-o seară mi-a strâns mâna și mi-a spus cu sinceritate:

— Acum am înțeles că într-o căsnicie nu există “eu hotărăsc”. Există doar “noi alegem”.

Am zâmbit, fiindcă acesta era, de fapt, singurul lucru pe care încercasem să i-l arăt încă de la început: respectul nu se impune prin autoritate, ci se câștigă atunci când fiecare voce este ascultată și fiecare decizie este luată împreună.