Partea 2
Cu fiecare zi care trecea, aveam tot mai multe întrebări și tot mai puține răspunsuri.
Ori de câte ori îl întrebam pe Anton unde fusese sau ce pregătea, îmi răspundea la fel:
— Nu este nimic deosebit.
Ajunsesem să urăsc acea expresie.
După problemele lui de sănătate, orice secret mă speria. Îmi imaginam că ascunde rezultatele unor analize, o vizită la medic sau un adevăr pe care nu avea curajul să mi-l spună.
Într-o după-amiază, în timp ce îi puneam haina în cuier, un bilețel împăturit a alunecat din buzunar.
L-am ridicat.
Pe el scria doar atât:
„Primărie – ora 10:30.”
Am rămas nemișcată.
De ce mergea acolo fără să-mi spună?
Mii de gânduri mi-au trecut prin minte, dar am ales să nu-l întreb. Poate din orgoliu, poate din teamă că răspunsul m-ar fi durut.
În seara de vineri, în timp ce luam cina, Anton și-a lăsat tacâmurile pe masă.
— Mâine să porți rochia aceea albastră.
L-am privit nedumerită.
— De ce?
— Pentru că îți stă minunat.
— Și unde mergem?
A zâmbit stângaci.
— O să vezi.
Răbdarea mea era pe sfârșite.
— Anton, de câteva săptămâni îmi ascunzi câte ceva în fiecare zi. Merit măcar o explicație.
El și-a coborât privirea.
— Știu… dar mai ai puțină răbdare.
A doua zi am îmbrăcat rochia, deși încă eram convinsă că urma să aflu o veste neplăcută.
Puțin după ora opt a sunat soneria.
Anton, îmbrăcat într-o cămașă albă pe care o tot aranja la guler, m-a rugat să deschid eu.
Când am deschis ușa, nu era nimeni.
Pe preș se afla doar un buchet de trandafiri roșii și o felicitare.
Am desfăcut-o încet.
„Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți atât de mulți ani.”
Inima a început să-mi bată cu putere.
M-am întors spre sufragerie.
Anton era deja așezat într-un genunchi.
S-a auzit chiar și trosnetul discret al genunchiului, iar în orice altă zi aș fi izbucnit în râs.
În mâini ținea o cutiuță mică.
— Carmen… ani la rând am crezut că iubirea se dovedește doar prin ceea ce faci zi de zi. Am crezut că este suficient să vin acasă, să fim o familie și să trecem împreună prin toate.
A deschis cutiuța.
Înăuntru se afla un inel simplu, fără pietre și fără străluciri exagerate.
Exact așa cum fusese și viața noastră.
— Dar am înțeles că uneori oamenii au nevoie să audă ceea ce simt ceilalți, nu doar să ghicească.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
— Ar fi trebuit să te întreb acum treizeci de ani. Dacă am întârziat, lasă-mă să repar măcar astăzi.
Ridică privirea spre mine.
— Carmen, vrei să fii soția mea?
Am început să râd și să plâng în același timp.
— După trei decenii chiar te-ai hotărât?
Și el a râs.
— Nu m-am grăbit niciodată.
— Se vede.
L-am privit câteva clipe, apoi am răspuns fără nicio ezitare.
— Da.
În seara aceea cina a rămas uitată pe aragaz.
Am comandat pizza și am mâncat-o pe canapea, povestind și râzând ca doi tineri aflați la începutul unei povești de dragoste.
Când Lucia a aflat vestea printr-un apel video, primul lucru pe care l-a spus a fost:
— În sfârșit, tata!
Deznodământ
Trei luni mai târziu am mers împreună la primărie.
Nu am organizat o petrecere luxoasă și nici nu am simțit nevoia unei ceremonii grandioase.
Alături de noi au fost doar fiica noastră și câțiva prieteni apropiați.
Anton purta aceeași eleganță stângace care îl caracteriza, iar cravata îi stătea puțin într-o parte.
După ce am semnat actele, mi-a strâns mâna atât de tare încât am înțeles fără cuvinte ce voia să-mi transmită.
Viața noastră nu s-a schimbat spectaculos după căsătorie.
Locuiam în aceeași casă, beam aceeași cafea dimineața și continuam să ne certăm amuzant pentru lucruri mărunte.
În prima zi după nuntă, Anton a reușit chiar să piardă certificatul de căsătorie.
L-am găsit ascuns între o factură și un catalog vechi.
— Dacă îl rătăcim chiar acum, cred că o luăm de la capăt, i-am spus râzând.
— Atunci îl ascund într-un loc sigur.
Două zile mai târziu uitase deja unde.
Unele obiceiuri nu se schimbă niciodată.
Câteva săptămâni mai târziu am mers din nou împreună la controlul medical.
La recepție, asistenta a ridicat privirea și m-a întrebat firesc:
— Sunteți soția domnului Popescu?
De data aceasta n-am mai simțit niciun gol în suflet.
Am zâmbit și am răspuns simplu:
— Da.
Un singur cuvânt, dar rostit cu toată liniștea pe care o așteptasem atât de mulți ani.
În sala de așteptare, Anton mi-a prins mâna.
— Dacă aș putea întoarce timpul, te-aș cere mult mai devreme.
L-am privit zâmbind.
— Cât de devreme?
S-a prefăcut că se gândește serios.
— Poate după vreo doi ani.
Am izbucnit amândoi în râs.
În acel moment am înțeles că nu inelul îmi lipsise vreodată și nici actul de căsătorie.
Ceea ce îmi dorisem cu adevărat fusese certitudinea că omul alături de care îmi petrecusem viața mă alesese în fiecare zi, iar acum avusese curajul să o spună cu voce tare.
Și am descoperit că, uneori, câteva cuvinte rostite din inimă, chiar și după zeci de ani, pot vindeca răni pe care timpul singur nu reușise niciodată să le închidă.