Partea 2
Cuvintele rostite de nea Vasile au căzut peste masa festivă ca un trăsnet.
— De astăzi înainte, nu vă mai pot întreține.
În bucătăria apartamentului din Pitești s-a lăsat o liniște apăsătoare. Toți au rămas nemișcați, privind spre bătrânul care, timp de zeci de ani, nu refuzase niciodată pe nimeni.
Îl știau drept omul care găsea mereu o soluție.
Dacă Marian avea nevoie de bani pentru o mașină, tatăl plătea.
Dacă Mirela întârzia cu ratele, tot el intervenea.
Când ginerele rămânea fără loc de muncă, nea Vasile scotea din nou economiile.
Nepoții primeau telefoane, haine sau bani de excursii fără să fie nevoie să insiste prea mult.
La sfârșitul fiecărei luni, din pensia lui rămânea atât de puțin încât de multe ori renunța chiar și la lucrurile de care avea nevoie.
Cu toate acestea, nimeni nu-l întreba dacă îi este greu.
Ziua în care a spus „nu” coincidea cu aniversarea celor 67 de ani ai săi.
Masa era pregătită chiar din banii lui, iar toate preparatele fuseseră cumpărate și organizate de el, așa cum făcea în fiecare an.
Primul care a reacționat a fost Marian.
— Tata, sper că glumești…
Nea Vasile și-a păstrat calmul.
— Nu glumesc deloc.
Mirela l-a privit neîncrezătoare.
— Și noi ce facem dacă nu ne mai ajuți?
Bătrânul și-a lăsat încet tacâmurile pe masă.
— Patruzeci de ani am pus nevoile voastre înaintea mea. Cred că este suficient.
Fiul său a ridicat tonul.
— Dar noi avem cheltuieli!
Nea Vasile nu s-a mai lăsat impresionat.
— Și eu am avut când eram de vârsta voastră. Le-am rezolvat fără să le pun pe umerii părinților mei.
Nora a încercat să îndulcească situația.
— Nu vă recunoaștem… N-ați fost niciodată atât de rece.
El doar a clătinat din cap.
Schimbarea nu venise din senin.
Cu două săptămâni înainte, în timp ce urca scările cu sacoșele pline, fusese lovit de o durere puternică în piept și căzuse.
Minute întregi rămăsese întins pe casa scării, până când o vecină îl găsise și chemase salvarea.
La spital, medicul nu i-a ascuns adevărul.
Dacă nu începea să aibă grijă de el, sănătatea urma să se degradeze rapid.
Însă rana cea mai adâncă nu fusese diagnosticul.
Copiii lui ajunseseră la spital abia spre seară.
Nu-l întrebaseră dacă îl doare sau dacă are nevoie de ceva.
Prima lor grijă fusese să afle cât de grav este și dacă va mai putea să-i sprijine financiar.
Atunci, în salonul de spital, nea Vasile înțelesese cât de mult se obișnuiseră toți să-l privească doar ca pe omul care plătește.
După externare și-a schimbat viața.
În fiecare dimineață mergea la plimbare prin parc.
Și-a cumpărat haine și pantofi noi fără să se simtă vinovat.
Își savura cafeaua pe balcon și, pentru prima dată după foarte mulți ani, și-a rezervat o vacanță la Eforie.
Singur.
Când le-a spus copiilor despre planurile lui, reacția lor l-a durut.
Marian a râs.
— Ce să cauți tu la mare, la anii tăi?
Atunci a înțeles că, în ochii lor, nu mai era un tată cu propriile dorințe.
Era doar omul de la care veneau banii.
La masa aniversară, Mirela a izbucnit în lacrimi.
— Adică ne lași de izbeliște?
Nea Vasile a inspirat adânc.
— Nu. Doar încetez să mă mai las pe mine pe ultimul loc.
Nimeni nu a găsit un răspuns.
Bătrânul s-a ridicat, a intrat în dormitor și s-a întors cu un dosar gros.
L-a așezat în mijlocul mesei.
Înăuntru se aflau chitanțe, contracte și dovezi ale tuturor datoriilor pe care le achitase pentru copiii lui în ultimii cincisprezece ani.
Marian a început să răsfoiască documentele.
Pe fiecare pagină descoperea alte sume, alte sacrificii și alte renunțări făcute în tăcere de tatăl său.
Nea Vasile i-a privit pe toți.
— Nu vreau niciun leu înapoi. Tot ce îmi doresc este să nu-mi mai spuneți vreodată că n-am făcut destul.
Deznodământ
Camera a rămas tăcută.
Pentru prima dată, fiecare dintre ei părea să înțeleagă cât de mult se sprijiniseră pe omul pe care îl consideraseră mereu de neclintit.
În liniștea aceea, Rareș, nepotul cel mic, s-a ridicat de la masă și s-a apropiat de bunicul lui.
Avea ochii plini de emoție.
— Bunicule, dacă pleci la mare… mă iei și pe mine?
Nea Vasile a zâmbit cu adevărat.
Nu era un zâmbet de politețe, ci unul care venea dintr-o inimă eliberată după mulți ani.
L-a îmbrățișat pe băiat și a simțit că încă există speranță.
În săptămânile care au urmat, copiii lui au început, încet, să-și plătească singuri datoriile și să-l caute nu pentru bani, ci pentru a petrece timp împreună.
Nu s-a întâmplat peste noapte, însă primul pas fusese făcut.
Iar nea Vasile a plecat la mare cu sufletul împăcat, convins că respectul începe în clipa în care înveți să-ți prețuiești propria viață și să nu mai faci din sacrificiu singura dovadă de iubire.